"... şi asta mă nelinişteşte/ de parcă

aş auzi/ numele meu rostit la telefon/

de o voce necunoscută/ şi se iscă o stare

de spirit, comparabilă/ doar/

cu dorinţa de a te îndrăgosti de o femeie/

care nu rămîne definitiv/ care nu pleacă definitiv"

(Franz Hodjak -

Ţigări umede şi dor de ducă) Draga mea, iertată fie-mi indecenţa de a-ţi scrie prin intermediul unei reviste, făcînd astfel publice nişte lucruri ce ar fi meritat să fie spuse, poate mai bine, doar în corespondenţa şi discuţiile dintre noi doi sau, şi mai corect spus, dintre mine şi tine. Desele tale absenţe, lungile mele aşteptări, smucitele noastre întîlniri, inevitabil urmate de alte plecări şi despărţiri, iată, m-au făcut să rumeg cîteva gînduri confuze, pe care încerc să le ordonez acum, în acest articol despre întoarcere, un text ce s-ar fi putut intitula - livresc şi (auto)ironic - "Iresponsabila plecare". Spuneai cîndva că sînt un personaj cehovian. Un ins cu aer melancolic şi înzestrat cu destul umor, un cinic dispus să se înduioşeze adeseori, un anarhist care trăieşte ca un mic-burghez, un idealist care nu-şi face iluzii că utopiile în care crede pot exista în cîmpul realităţii, mereu sceptic, niciodată resemnat. D-ăştia ca mine - Slavă Domnului! - mai găseşti prin părţile noastre de lume. În schimb, e greu de crezut să-i mai găseşti vii prin locurile unde Cehov a murit, Dostoievski nu se simte prea bine, iar cei doi Caragiale, tatăl şi fiul - s-avem rezon - nici nu s-au născut vreodată. Acest soi de personaje, în rîndul cărora cu onor mă prenumăr, sînt, cu farmecul lor desuet, nişte simpatice insuliţe ce se încăpăţînează să ignore tumultul celui de-al Patrulea Val care, cu forţa lui de miliarde de megabiţi, s-a întins chiar pînă în îndepărtata şi estica noastră ogradă. Dar nu despre mine vreau să scriu, crede-mă. Nu simt nevoia să mă justific. Mă folosesc de