(adică Pohod na Deauville) Această cea de-a o suta poveste, în lipsa Şeherezadei, începe aşa: în luna mai a anului 1993, şase studenţi ai Facultăţii de Istorie din Bucureşti plecau, cu un tren matinal, direct spre Franţa! Pentru vreo cinci dintre ei, era prima ieşire din ţară, ieşire etern şi cu fascinaţie visată. Iar cînd prima ieşire ţi se deschide direct către Paris, - nu ştiu cum să explic mai bine - simţi cum un vînt divin te înalţă din subţioară, simţi că eşti născut din fîlfîit de aripi de înger. Au fost, pe drum, ceva Pragă, ceva Germanie... - dar ce mai contau etapele cînd Franţa te aştepta cu charme de madmoazelă? Ce mai contau? Şi, totuşi, nu Parisul era ţinta studenţilor noştri, ci oraşul Tours, pe valea Loirei, oraş în a cărui universitate avea loc un congres internaţional de istorie cu o temă la care mare parte dintre estici, de regulă, se fac albaştri: "Ce înseamnă a fi european de-a lungul istoriei". Nu era cazul studenţilor români, rămaşi - de la un capăt la altul al periplului - definiţia vie a bujorilor în obrăjori. Ajunşi la Tours, studenţii şi-au permis plăcerile obişnuite în astfel de situaţii: plimbări prin oraş, gîtuite strigăte admirative, mici lamentaţii pe teme naţionale şi nevinovate polemici cu tinerii istorici ai unei anume ţări vecine; deci, nimic senzaţional. Că veni vorba despre junii vecini: ei erau vreo două duzini, trimişi din banii publici ai republicii lor. Banii românilor, strînşi cu chiu şi mai ales cu vai, erau parte de la fundaţia unui estic cu nume americanizat, (mică) parte de la Universitate, parte de prin buzunarele propriilor familii. Să fi suferit românii că la fel de tinerii lor colegi şi co-polemişti îşi permiteau, seara, vinuri la preţul astronomic de 40 de franci sticla? Aş! Studentul român merge la Paris să respire cultură, să inspire tutun adus de acasă şi nu să dea banii pe vin; drept care eroii noştri nu