Numai pentru noi Disco a răsărit odată cu tranziţia. Societăţile care au inventat această instituţie nu îşi mai amintesc de cînd îi savurează binefacerile. Nu ştim de ce inventatorii ei i-au zis Disco, dar ştim că noi îi zicem Disco fiindcă aşa îi ziseseră dumnealor. Preluarea denumirii odată cu instituţia ar putea avea şi ea o contribuţie la uimitoarea reuşită a acestui transplant. Statisticile oficiale nu divulgă numărul dughenelor pe a căror firmă este etalată magica denumire, dar simpla observaţie empirică demonstrează că densitatea lor pe km2 îţi taie răsuflarea. Spre deosebire de teatre, Discourile nu sînt numai prolifice, ci şi supraaglomerate. De unde acest exorbitant succes într-o zodie suprasaturată de insuccese? Lăsînd de o parte orice considerente ornamentale, Disco rămîne pînă la urmă un comerţ care vinde un singur soi de marfă: o anumită formulă de loisir. Misterul suspomenitului succes şi-ar putea găsi astfel dezlegarea într-un paradox al tranziţiei: pe măsură ce scade numărul locurilor de muncă se măreşte apetenţa pentru loisir. Succesul în chestiune ar putea însă avea la fel de bine şi cauze de ordin istoric. Disco a prins în solul pregătit de o tradiţie care merge de la hanul sau crîşma de odinioară pînă la ospătăriile, birturile economice ori barurile de zi dintr-o epocă încă prea puţin îndepărtată. Cel mai cunoscut studiu antropologic în materie îi aparţine lui Marin Preda. Subiectul: locul ocupat în desfăşurătorul zilnic al lui Moromete de instituţia numită Meate. Există semne că Disco ar fi descendentul tranziţional al socialistului Meate.

Cele două instituţii nu sînt numai înrudite, ci şi multilateral distincte. Aşa de pildă, pe cînd Meate era un dublu monopol: alcool şi tutun, evident de stat, Disco este un pionier al economiei de piaţă, la fel de evident privat. Primul cultiva cele două vicii fundamentale: băutul şi fumatul, în v