Nu inundaţie şi nu cutremur. Nu război... Nu. Cataclismul a venit din cu totul altă parte. Locurile de depozitare pentru acte şi hîrtii n-au mai fost suficiente. Instituţiile de stat au fost primele afectate. Funcţionarii au fost nevoiţi să lucreze printre vrafuri tot mai înalte. S-a recurs atunci, la spaţiile din şcoli. Pînă s-au umplut. Elevii au fost trimişi în vacanţă. Apoi au fost depozitate în parcuri. N-a durat prea mult pînă cînd şi acestea au fost complet acoperite. Fiindcă viteza de generare a hîrtiilor creştea exponenţial. În locurile virane autorităţile n-au fost de acord să lase documente de-o asemenea importanţă. Nu puteau fi păzite. S-au folosit scările blocurilor. S-au făcut poteci înguste pentru locatarii tot mai slabi. Aleile şi spaţiile verzi din jurul blocurilor n-au mai fost nici ele îndeajuns de încăpătoare. Atunci s-a oprit circulaţia maşinilor. Numai cele care transportau acte mai puteau circula. S-au pus dosare pe trotuare şi pe carosabil. Întîi pe arterele mai mici, apoi pe bulevarde. Oamenii guvernului au început să păzească străzile din jurul sediului şi zonele rezidenţiale de lux, pentru a nu fi şi acestea invadate de acte. N-au avut prea mult succes. În cele din urmă, preşedinţia a acceptat ca în curtea palatului să fie depozitate ştampilele. S-a format un deal enorm şi foarte instabil. Xeroxurile uzate, tot mai multe la număr, au fost aruncate în lacuri. Ecologiştii au făcut scandal. Nimeni nu i-a luat în seamă. Ei au constatat însă ca şi pădurile dispar pe măsura ce hîrtiile se înmulţesc. Au anunţat organismele europene. Funcţionarii de la Bruxelles nu s-au arătat însă sensibili la aceste probleme.

Şi, la urma urmelor, ce puteau face? Nici nu aveau cum să vină pentru a vedea starea de lucruri la faţa locului. Mirosul de toner prost din aer ar fi otrăvit pe oricine nu ar fi fost obişnuit cu aşa ceva. Localnicii erau antrena