"Nu putem pune punct acestui ghid sau cod al iubirii adultere", spune Jacqueline Raoul-Duval în Farmecul discret al adulterului: scenariile infidelităţii, de curînd apărut la Humanitas, "înainte de a aminti un lucru de mare importanţă: libertinul de ieri ori de azi, dezinvolt, uşuratic, sceptic, cu capul în nori se uită cu aceeaşi invidie la cuplul, real sau mitic, care a trăit sau trăieşte o dragoste unică, o dragoste absolută". Cartea, plină de nerv demistificator, de ironie şi de realism acrişor, se încheie neaşteptat de romantic - sacrificînd unui model care, de la poemele medievale şi pînă la telenovele, continuă să ne populeze cultura şi sub-cultura cu speranţa ori amintirea unei şanse de a scăpa dincolo de noi înşine.

Fidelitatea oglinzii În cazul "libertinului", contrastul între "unic", "absolut", întreg, indestructibil - multiplu, relativ, fragmentat, perisabil apare, neîndoielnic, mai spectaculos. Dar şi pentru el, şi pentru oamenii comuni, credinţa - în înţelesul ei de fidelitate - are un prestigiu aparte, iar exigenţele ei sînt dificil de împlinit cu adevărat. A fi credincios (unui prieten, unui maestru ori superior, unui iubit ori lui Dumnezeu) înseamnă adeziune fără rezerve şi fără rest, o adeziune ce rezistă accidentelor, adversităţilor ori pur şi simplu uzurii timpului; înseamnă, prin urmare, să te înfăţişezi în faţa celuilalt în mod autentic şi, mai ales, întreg. Nu-ţi poţi imagina pe participantul la o asemenea relaţie altfel decît concentrat, adunat în sine de prezenţa polarizantă a celuilalt, cu toate facultăţile convergente, absorbite în strădania de a-l descoperi. Efortul de a te orienta spre celălalt, de a-l întîlni presupun aşadar o recuperare a propriei fiinţe, descoperirea de sine într-o variantă nescindată, renovată, unificată. Poetul sufi persan Djalal-od-Din Rumi (sec. XIII) îşi alesese, după moartea celui ce îl trezise la ca