Chelnerii, am băgat de seamă, diferă de la ţară la ţară. În unele ţări, ei fac legea, în altele, puţine, chiar servesc la masă. În Franţa, de exemplu, multor oameni le este mai frică de chelneri decît de străini, Hollywood şi Disneyland la un loc. Acolo, chelnerii împărăţesc ţara cu atîta străşnicie încît o simplă privire piezişă aruncată de un client poate fi considerată o înfiorătoare ofensă, ducînd la o pierdere de privilegii de nesuportat pentru nici un cetăţean francez. A-ţi pierde chelnerul favorit din propriul tău restaurant este ca şi cum ţi-ai pierde cetăţenia, o tradiţie transplantată, în Lumea Nouă, la New Orleans, unde nobilimea are chelneri moşteniţi din tată în fiu. Eu îl am pe Marcel, deşi nu sînt nici nobil, şi nici moşteniri din tată-n fiu nu am. Oh, dar să nu mă întrebaţi la ce trebuie să mă dedau ca să menţin lucrurile în albia lor. România este o altă ţară în care chelnerii, ca şi în Franţa, fac pe vătafii, dar cu un plus de fineţuri bizantine. Proprietarii de restaurante de prin partea locului găzduiesc adunări politice, comitete şi comiţii culturale, cercuri de afaceri şi mafii de felurite soiuri, pe care le dirijează cu mînă de fier. Dacă vii cu mai multe persoane decît cele pentru care ai făcut rezervarea, rişti să fii excomunicat din restaurant. Asta poate fi sfîrşitul carierei tale politice, de afaceri sau criminale, ceea ce, de multe ori, înseamnă unul şi acelaşi lucru şi s-a zis cu tine pe vecie. Chelnerii români sînt tot pe atît de înfumuraţi ca şi cei francezi, dar, făcînd şcoala sub regimul socialist, pot lua şi notiţe despre tine. La Praga, chelnerii nici nu te privesc şi dacă arunci chiar şi o privire furişă către ei, te vor ignora total. Stai şi aşteaptă cu capul plecat, umil, şi doar atunci vor catadicsi să te bage în seamă. Nu face greşeala să te îndoieşti de vreuna din bucatele din meniu. Nu te va mai servi nimeni, nicioda