I se spunea "Croh". Nu era nici poreclă, nici denumire de alint, afectuos-tandră, doar simplă prescurtare funcţională a unui nume ciudat, lesne de ţinut minte, ajungea să-l citeşti, să-l vezi tipărit o singură dată şi nu-l mai uitai, dificil însă la pronunţare, mai ales dacă trebuia să-l rosteşti după protocolul oficial, în toată obositoarea lui lungime: Ov. S. Crohmălniceanu. Şi e probabil că varianta "Ovid S. Crohmălniceanu" se va fi explicînd mai ales prin legea minimului efort, cu toate că nici aşa lucrurile nu deveneau cu mult mai simple, în special, desigur, pentru inşi nededaţi la perversiunile cititului, dar obligaţi, prin funcţii, să silabisească poticnindu-se, şi încă în public, cu voce tare, Ovsecroh..., Ovescroh... - asta în vreme ce Croh, cu figura lui de diavol levantin, părea încremenit într-o impasibilitate sardonică. Iar cu inşi care aveau unele dificultăţi în a-i citi curgător numele prin şedinţe şi "plenare" a avut de-a face cam o viaţă întreagă. Ciudatul nume era însă un pseudonim, confecţionat, pare-se, de însuşi purtătorul lui, după reguli numai de el ştiute, dar probabil nu fără legătură cu gustul pentru avangardă şi spiritul ludic, definitorii pentru veritabila personalitate a celui care a fost şi rămîne Ov. S.Crohmălniceanu, adică una dintre cele mai proeminente figuri ale criticii şi istoriei literare româneşti din perioada postbelică. Avea, e drept, cîteva cusururi de neiertat. Era inteligent. Era cultivat. Avea talent. Era evreu. O combinaţie insuportabilă, nu?! Cu atît mai mult cu cît, la fel ca întreaga lui generaţie, formată intelectual înainte de instalarea regimului comunist, Ov. S. Crohmălniceanu a fost constrîns să intre în salopeta "realismului socialist" fără să fi avut cauţiunea unei opere anterioare măcar schiţate, dar şi fără să fi avut inocenţa celor care nu aveau să trăiască în alt orizont decît cel al idiotizantelo