Florin Ciubotaru, Nistor Coita, Napoleon Tiron şi Aurel Vlad au deschis împreună la Galeria Simeza o expoziţie care, din capul locului, nu este nici o simplă expoziţie curentă şi nici una obişnuită de grup. Intenţia declarată a celor patru artişti este un act de răzvrătire faţă de ei înşişi, atît ca producători de artă aflaţi în plină expansiune a creaţiei, cît şi ca imagine publică aşezată. Deşi această miză a acţiunii care se referă la dorinţa de afirmare a libertăţii interioare şi la negarea acelor forme de inhibiţie legate strîns de ceea ce s-ar putea numi sindromul consacrării, cu alte cuvinte la componenta jubilatorie şi ludică a ceremonialului creator, pare convingătoare şi credibilă, în fond lucrurile sînt ceva mai complicate. în transparenţa gratuităţii jocului şi a gestului plin de prospeţime, se întrevăd sigur, în pofida contururilor nu prea clare din pricina camuflajelor, încercările serioase de autoevaluare şi se aud interogaţii pline de gravitate. Anecdotic, expoziţia s-a născut simplu, prin hazard, în jurul unei aniversări, adică al unui reper cronologic, şi s-a coagulat în mod natural, firesc, fără obstacole. Însă gravitatea acesteia şi motivaţiile ei profunde se leagă tocmai de acest ,,anecdotic" aparent, de acest ,,amănunt" cronologic care este media vîrstei celor patru artişti, adică 56,5. în mod absolut şi deloc întîmplător, această vîrstă este aceea a deplinei maturităţi creatoare, a maximei responsabilităţi morale în spaţiul profesional, dar şi, la o privire mai atentă, a riscului încremenirii, a căderii în pasivitate, a mişcării exclusive pe orizontală; a egalităţii cu sine, fără ascensiuni spectaculoase şi fără prăbuşiri dramatice. La 56 de ani, fie ei şi cu fracţiuni, artistul este exprimat deplin, este o prezenţă convingătoare şi autoritară, dar rareori mai poate ieşi impetuos de pe traseul lui tot atît de previzibil ca o cale ferată.