Cu mulţi ani în urmă, atras de numele lui Lawrence Olivier, neuitatul Hamlet blond şi Richard al III-lea brun, am asistat cu plictiseală la derularea unei pelicule în care vedeta juca pe un iremediabil cabotin, ce-şi irosea viaţa intimă, încredinţat că este un mare şi neînţeles artist. Numărul în care se producea pe scenă cabotinul de music hall înfăţişa, cu baston şi canotieră, un ins încă tânăr, dansând step - ceea ce-i permitea anumite figuri cu bastonul - pe când se plângea de rigorile fiscului, de ubicuua prezenţă a perceptorului.

Publicul de pe ecran făcea un haz moderat de fâţâielile eroului, cel din sală, printre care mă număram, nu pricepea obsesia insului, ce se dorea reprezentând un tip curent al societăţii britanice. Asta pentru că, acasă la noi, în plin comunism, impozitele, taxele, cheltuielile de regie treceau ca şi neobservate, în puţinătatea, totuşi, a lichidităţilor pe care regimul roşu le rezerva salariaţilor săi - şi, în fapt, întreaga populaţie a ţării aparţinea categoriei salariale.

Mai înainte de comunism exista problema fiscalităţii, făcea, la teatrul de revistă deliciile fanilor lui Tănase. Pe atunci, portăreii băteau toba la domiciliul insolvabililor. Tânăr profesor la Găieşti, înscris într-un partid tânăr şi el, ce se opunea liberalilor ajunşi, Şerban Cioculescu făcea, dimpreună cu Vladimir Streinu, propagandă în judeţ, fief-ul şefului său, mare elector, profesorul de matematici Cezar Spineanu, denumit de adversarul mucalit Miraboul dâmboviţenilor. Vorbind sătenilor, tata promitea ridicarea păturii ţărăneşti. "- Mie mi-a şi ridicat-o!" se auzise o voce din popor. "- Cine?" întrebase oratorul, interlocat. "- Priciptorul", fusese răspunsul.

Practicând cele mai felurite forme de spoliaţiune şi jaf, oficialităţile comuniste îşi făceau pe alte căi plinul şi cu asemenea stricteţe, încât aveau de unde destina sectorului