Auzisem de la "Europa Liberă" despre asasinarea bestială, în beciurile Securităţii, a lui Gheorghe Ursu. Citisem, în primele luni ale lui 1990, un cutremurător dosar, în revista "22", avându-l ca erou pe cel turnat de colegii de serviciu, arestat, torturat şi lichidat de către faimoasa instituţie. Văzusem şi filmul de la televiziune în care un infractor de drept comun mărturisea, cu un cinism inimaginabil, că el îl ucisese "din greşeală" pe Gheorghe Ursu, după ce înalţi ofiţeri ai Securităţii îi sugeraseră ce are de făcut. Am aşteptat, ca mulţi alţi români, să se facă dreptate în acest caz limpede ca lumina zilei.

Că nu s-a făcut pe vremea lui Iliescu, nu m-a mirat şi nu mă miră: tartorele comunist avea pe agendă, între priorităţile cele mai presante, salvarea cu orice preţ a Securităţii. Misiune de care s-a achitat, să recunoaştem, strălucit. Atât de curată e basmaua securistă în România de azi, încât se confundă cu puritatea flamurilor agitate la meciurile Dinamo-Steaua de drăgălaşele majorete dâmboviţene. Sau cu a drapelelor ce flutură inocente deasupra Parlamentului, Guvernului şi Preşedinţiei.

Mă aşteptam, însă, ca după noiembrie 1996, când ni s-a promis că va începe "marea curăţenie", se va face lumină şi în acest caz - ca şi în cele de corupţie, ca şi în afacerea "teroriştilor" din decembrie, ca în sute şi mii de alte cazuri. Nici vorbă de aşa ceva. Dl. Constantinescu a preferat să prezideze trecerea lină, fără nici un fel de zdruncinături, de la un sistem cleptocratic şi asasin la un alt sistem - mai puţin asasin, dar la fel de cleptocratic. De la clica de partid la clica de familie (vezi cazuri din imediata sa vecinătate, vezi nesimţirea iondiaconesciană şi multe, multe altele). De la promovarea în grad a securiştilor şi torţionarilor, la sistemul medalierii aceloraşi securişti şi torţionari.

Nici una din aceste situaţii nu este in