Pavel Palazcenko era pe la mijlocul anilor '60 student la Institutul de Limbi Străine din Moscova. Ce ani! Hruşciov tocmai fusese înlăturat, revista Novîi Mir, condusă de Alexander Tvardovski, stîrnea încă senzaţii... Cum spune Palazcenko, "toţi eram tineri (...). Nu aveam bani mulţi, dar strîngeam destui pentru chefuri cu fete şi băutură din belşug (...). Şi îi aveam pe Beatles-i. Sînt sigur că impactul Beatles-ilor asupra generaţiei de tineri sovietici ai anilor '60 va deveni într-o zi obiect de studiu. (...) Beatles -ilor, mai mult decît profesorilor mei de fonetică, le datorez accentul meu" - mai spune Palazcenko, cel care va deveni în anii '80 interpretul de limbă engleză al lui Gorbaciov şi al lui Şevardnadze*. Nu ştiu dacă Paul McCartney a aflat despre acest compliment. Ce ştiu este că muzica - cea mai rafinată sau cea mai plebee - este, în sine, capitol de istorie, chiar dacă nu sînt singurul care are migrene ori de cîte ori dă cu urechea de hiturile pop româneşti. Nu fac nazuri, dar adevărul este că nu poţi să scapi de ele. Deschizi fereastra în dimineaţa de vară şi auzi: ne iubim pe nisipul fierbinte / nu mai sînt... etc.; deschizi radioul în seara de iarnă şi auzi: moşule, ce tînăr eşti etc. Intri la metrou pe acorduri de ia cu tine şi inima mea şi ieşi de la metrou în sunete de ... sau în Asiaaa! Şi totuşi, sînt dispus să las migrena deoparte şi să spun că, dincolo de toată fragilitatea ei compoziţional-intelectuală, muzica pop românească ne poate învăţa mai multe decît credem, şi încă lucruri bune, de care România are nevoie. Muzica pop românească este o bună lecţie de liberalism în aer liber. Ea pare a fi ceea ce finanţiştii numesc a succes story , o poveste de piaţă cu final fericit. Nu ştiu cît din această marfă se vinde şi cu ce profit, dar bănuiesc că ceva tot se vinde din moment ce bulevardele oraşului şi toate vadurile comerciale sînt înţ