1. Conversaţie Eram toţi patru în jurul unei mese pe terasă - Lionel, Paul, soţia sa Ghislaine şi cu mine. Dejunul fusese delicios, iepure în vin, băutură fină, fructe la desert. Storurile se mişcau încet în bătaia vîntului, asigurîndu-ne umbra. În grădină se vedeau palmele lungi ale cocotierilor sub lumina crudă a amiezii. Şi trăncăneam. Lionel îşi aprinsese un trabuc, eu îmi beam cafeaua. Vorbeam de una-de alta, de una, mai ales, de absenta Heliana, care era departe de noi, la Bucureşti, în Europa, în emisfera nordică. Oare ce făcea acum? În mod absurd, m-am trezit zicînd, fără să cred o iotă şi, mai ales, fără să gîndesc: "Sper că măcar nu mă înşeală!" "Bineînţeles că te-nşeală", răspunse Lionel, placid, scoţînd un nor de fum alb ca o locomotivă care intră în gară. "Fireşte că te înşeală, e evident." Fu ca o înţepătură de viespe, violentă şi neaşteptată. Trebuia incizată. "Ce idee!", i-am replicat - ca şi cum n-ar fi fost chiar ideea mea. Lionel îşi privea trabucul, cu faţa un pic roşie din cauza digestiei şi din cauza faptului că se-nvîrtise în jurul focului, el fiind cel care gătise iepurele. Acum, lucrul pe care-l gătea eram chiar eu, era inima mea: o ţinea într-o ţepuşă imaginară şi se uita la ea cum se perpeleşte cu aceeaşi privire calmă cu care-şi contempla trabucul. Se simţi nevoit să explice: "Fireşte, fireşte, e departe de tine, deja au trecut două luni de cînd nu v-aţi văzut, e tînără, drăguţă, are şi ea necesităţi. Şi pe urmă, ştii şi tu, în mediile astea de artişti..." Heliana era actriţă, lucra într-un teatru bucureştean, de aceea se şi întorsese în ţară: ca să joace într-o piesă care-i plăcea, o stagiune întreagă. Am fost descumpănit şi, ca un copil care preferă să-şi facă zob jucăria decît să o dea altcuiva, am strigat: "Atunci, dacă mă înşeală, nici nu mai vreau să ştiu de ea, o s-o rup, chiar azi!" Ghislaine, care are o inimă de aur, care e