Am încercat să traduc cît mai fidel pasajul de mai sus, perfect conştient că, nefiind un specialist al marelui Jean-Jacques, există probabil lucruri trimiţînd la opera (=viaţa) sa care mi-au rămas obscure. Însă acest pasaj pune, cred, o problemă fundamentală: aceea a raportului pe care înţelegem să-l avem cu adevărul (aşadar, cu morala). Există oare scriitor (filozof) mai vulnerabil la acest "amănunt" decît genevezul? Pe lîngă un Heidegger, să zicem, care a "cochetat" cu naţional-socialismul, Rousseau, care şi-a abandonat copiii, este "monstrul suprem"... Cel care scrisese că omul se naşte bun, dar societatea îl corupe, rămîne - la mai bine de două sute de ani după moarte - numele favorit al tuturor căutătorilor de oi negre. El este exemplul ce trebuie dat ca exemplu tocmai pentru că nu poate fi un exemplu! Şi totuşi, dragi cititori, faceţi un mic efort: imposibil să nu găsiţi, în rîndurile traduse mai sus, un adevăr (o morală) ce trec, suverane, peste opinia comună, peste calcule imediate, peste machiaje de faţadă... În lucrurile fără importanţă - spune în esenţă Rousseau -, fidelitatea este un capriciu; în cele cu adevărat importante, ea este un comandament. Două secole mai tîrziu, această idee e în continuare valabilă, în continuare scandaloasă. Există fidelităţi "în plus" şi infidelităţi "la locul lor"? Ce este mai important: să fii fidel acelor lucruri (persoane) care-ţi fac viaţa mai uşoară, sau principiilor tale, care - adesea - ţi-o îngreunează? Este "trădarea", în orice condiţii, un "viciu" al moralei, sau o virtute a ei? (Camus spunea că, între justiţie şi mama sa, va fi întotdeauna de partea ultimei...)

Cum poţi identifica Răul într-o lume în care acesta ia masca Binelui? Există oameni care rămîn fideli vieţii lor, slujind fără regrete lucruri abominabile, şi alţii care-i sînt infideli, trecînd - fie şi în ceasul al treisprezecelea - de parte