Calitatea de intelectual nu presupune în mod obligatoriu şi exercitarea funcţiei intelectuale. Poţi, cu alte cuvinte, să aparţii categoriei intelectualilor, cît ar fi aceasta de imprecisă, dar să nu faci uz de funcţia intelectuală nici măcar din nebăgare de seamă. O distincţie elementară, desigur, totuşi rareori aplicată şi încă şi mai rar acceptată. Cum să accepte un intelectual că în cutare circumstanţă nu şi-a exercitat funcţiunea intelectuală ci, de pildă, funcţiunea militantă?! Nu va accepta în ruptul capului... De aceea, probabil, va fi ţinut Umberto Eco să o reamintească, pe la începutul anilor '90, într-un articol despre războiul din Golf, să o reia, apoi, la tipărirea articolului într-un volum (Cinque scritti morali, Bompiani, 1997), şi să o conserve şi în versiunea franceză a cărţii (Cinq questions de morale, Grasset, 2000), după care şi citez, o versiune de altfel "revăzută şi adăugită". Funcţiunea intelectuală, scrie oarecum didactic Umberto Eco, fără să se teamă că nu e suficient de săltăreţ în exprimare, constă în a contura, într-o manieră critică, ceea ce se considera a fi o aproximare satisfăcătoare a propriului concept de adevăr - şi poate fi îndeplinită de către oricine, chiar şi de un marginal ce reflectează asupra propriei condiţii şi o exprimă într-un chip sau în altul, în vreme ce poate fi trădată de un scriitor care a reacţionat pătimaş la evenimente, fără a-şi impune decantarea prin reflecţie. Citîndu-l apoi pe Vittorini (care susţinea că intelectualul nu trebuie să devină cîntăreţul revoluţiei), Eco abandonează lentoarea explicativă şi scrie această simplă şi apăsată propoziţie: Prima datorie a intelectualului este să-şi critice tovarăşii de drum. Da, sună bine şi pare convingător. Atîta doar că pentru asta e nevoie ca intelectualul să nu aibă sentimentul că făcînd-o se discreditează.

Sau măcar că nu riscă să fie socotit un t