Şi în oraşul Ho-Şi-Minh, şi la Washnigton a fost marcată ziua de 30 aprilie, cînd în urmă cu 25 de ani, ultimul helicopter american decola de pe acoperişul unei clădiri din Saigon, capitala Vietnamului de Sud, în timp ce tancurile Nordului avansau spre centrul oraşului. Gerald Ford, pe atunci locatar al Biroului Oval, în calitatea sa de preşedinte al Statelor Unite, urmărea la televizor imaginile celei mai grele şi mai umilitoare înfrîngeri suferite vreodată de americani. "A fost cea mai tristă zi din viaţa mea" a afirmat el. Nu numai din viaţa lui. În conflictul care îşi încheia atunci forma lui violentă, îşi pierduseră viaţa peste două milioane de vietnamezi şi 58.000de militari americani. Ceea ce Statele Unite au vrut să împiedice s-a întîmplat. Principiul dominoului a funcţionat. Unificarea Vietnamului (1976) a însemnat controlul total exercitat de către Nord asupra Sudului: "supunerea întregului nostru popor în faţa voinţei clasei avansate care reprezintă societatea" după cum scria ziarul partidului comunist devenit forţa conducătoare în stat. În Laos şi Cambodgia au fost instalate guverne comuniste. Plecarea americanilor nu a adus pacea: Indochina a devenit spaţiul în care forţe de gherilă susţinute de China se războiau cu armata vietnameză, aprovizionată de Uniunea Sovietică . "Lupta de eliberare" s-a încheiat cu intervenţia Vietnamului de Nord împotriva regimului criminal al lui Pol Pot din Cambodgia. Printr-o stranie combinaţie a moralei cu politica, a doctrinei suveranităţii cu anticomunismul selectiv, la ONU, Statele Unite l-au susţinut pe Pol Pot şi au protestat împotriva ocupaţiei vietnameze. La Washington, Asia redevenise o regiune a lumii printre altele. După 25 de ani, Vietnamul comunist reunificat încearcă o trecere nedureroasă la economia de piaţă: sînt favorizate investiţiile străine, inclusiv cele americane, care profită de pe urma unei mîi