Chiar aşa! Este de arătat, zice fiinţa culturală din mine, cam ce anume, cam unde şi cum, cam ce şi unde. A venit vremea, zice ea, să arătăm, să vedem (dacă ne stă în putinţă) dincolo de mărunţişurile nedemne ale vieţii zilnice, de bicisnicia ei oarecare, e de dorit de făcut altceva. Fiinţa aculturală din mine spune altfel, zice dumneaei cum că ar trebui văzut ce poate fi viaţa altceva decît cultura, ce este dincolo de vizibilul monoton al drumului aceluia pe care l-ai străbătut ani de zile spre şcoala de cartier cu copiii sărmani pe care i-ai păstorit trimestre în şir de la o catedră peticită, te-ai plimbat printre şirurile de bănci, ai încălzit aerul rece al încăperii cu aburul răsuflării care se împletea cu cel al pruncilor care tocmai scriau ceea ce le dictai dumneata ca propunător, cum se obişnuia să vi se spună în vremurile acelea chivernisite didactic de instanţe inspectoriale abuzive ca nişte mici întrupări ale comandantului suprem al naţiunii. Le spuneai ce trebuia spus şi privirea dumitale de propunător anonim şi plictisit se oprea vag în stradă, în liniştea matinală a plopilor, a castanului, a vecinilor de la casele acelea de cartier vechi, diferit mult de cvartalele cu blocuri muncitoreşti, o lume care se aciuise în alte vremuri, cu cîini la poartă şi cu anunţuri care dovedeau că aici se mai păstrase ceva din precarităţile lingvistice ale unei comunităţi ce nu stăpînea limba naţională: Atenţie, cîine muşcător!, scrisese careva, un sîrbo-croato-germano-maghiaro-rom din Fratelia. Treci cu privirea peste gardurile din cărămidă aparentă, peste cele din lemn impregnat cu gudron, peste muşchiul crescut sub umbra unui brad mare din grădiniţa casei, simbol al unei vieţi ritmate de o disciplină gospodărească pe cale să se destrame. Istoria, domnilor, iată enigma pe care nimeni nu o va rezolva vreodată.

Şi iată punerea în problemă care nu spune mai nim