În 1960, Hitchcock adapta, cu o fidelitate aproape exemplară, romanul unui anume Henry Bloch, publicat cu un an în urmă şi elogios recenzat de The New York Times. Legenda spune chiar că maestrul Hitch ar fi cumpărat sute de exemplare ale cărţii, în încercarea de a o face inaccesibilă celor mai mulţi cititori şi de a păstra, astfel, secretul poveştii. O dată filmul terminat, nu a organizat nici o proiecţie de presă, obligîndu-i pe exploatanţi să interzică accesul în sala de cinema după începerea filmului. Turnat în alb/negru şi-n mare viteză, cu aceeaşi echipă cu care lucra şi la seria TV "Alfred Hitchcock prezintă", făcînd apel la colaboratorii săi-fetiş (Bernard Herrmann - muzica, Saul Bass - genericul), Psycho - căci despre el este vorba - e cel mai mare succes de box-office din cariera lui Hitchcock. Paradoxal, critica vremii îl pune la zid, fără a folosi însă acel argument-şablon care-i uşurează munca atunci cînd are în faţă un remake ("nici nu se compară cu originalul"!). Iar asta pentru că, pur şi simplu, "originalul Psycho" (romanul omonim al lui Bloch) îşi va cîştiga renumele abia ulterior (şi graţie) versiunii sale cinematografice, care, la rîndul ei, îşi va căpăta faima de "capodoperă a genului horror" ceva mai tîrziu. Fără a minimaliza reuşita lui Hitchcock, trebuie spus că scenaristul Joseph Stefano a contribuit doar la scrierea dialogurilor, luîndu-şi insesizabile libertăţi de la roman: de pildă, a suprimat dialogurile dintre Norman Bates şi mama sa, modificîndu-i celui dintîi aspectul fizic - în carte, Norman e incomparabil mai gras şi mai bătrîn decît Anthony Perkins. Atît. Motelul, proprietarul lui, mama împăiată, musca pe care, în final, Norman o cruţă, ideea genială de a o omorî pe protagonistă în prima jumătate a filmului - toate acestea existau deja în carte. Ba chiar şi celebra crimă de sub duş, "chiar dacă nimeni altcineva n-ar fi putut s