Este una dintre cele mai frecvente acuzaţii pe care le aude criticul literar de la autorii comentaţi. (Între paranteze fie spus: critica literară este îndeobşte considerată cam ca o prestaţie de servicii, de la spălatul maşinii şi pus benzină, pînă la coafură, ospătărie, masaj ş.a.m.d. Criticul este aproape invariabil urechiat, ciupit, bîrfit pe la toate colţurile, sau înjurat în piaţa mare, numai că - rău necesar fiind! - se face mereu apel la el, cu dulci sau acre dedicaţii). Iată variantele acuzatorii: 1) "te-ai folosit de cartea mea ca să-ţi faci tu show-ul de stil, inteligenţă şi asociativită"; 2) "m-ai folosit ca pretext polemic, ca să te răzbuni pe X şi să faci tu legea în scriitorime"; 3) "ai mers tot timpul alăturea de text. N-ai înţeles nimic, pentru că eşti orbit de prejudecăţile şi teoriile tale"; 4) "dacă nu ai parcurs nici o carte din bibliografia mea, cum poţi să zici că te pronunţi în cunoştinţă de cauză? Eşti un diletant invadat de ambiţia de a te pronunţa despre tot şi toate, indiferent dacă ştii sau nu despre ce este vorba". Cînd îţi consideri comentatorul exclusiv una din două: fie ţînţar, fie demolator, atunci calea de mijloc (a exegezei corecte, mai mult sau mai puţin adecvată intenţiilor tale de autor şi operei tale, dar sigur făcută cu bună credinţă) fireşte că ţi se pare o utopie. Acuma, problema criticului narcisiac, a lecturii infidele, a trădării sensului originar al operei, ori folosirea stilului artist în ceea ce trebuie să fie, vezi Doamne, ştiinţă a literaturii etc. etc. - constituie un capitol străvechi, îndelung deliberat şi... insolubil al istoriei literaturii. S-a spus totul şi, bineînţeles, nu s-a putut ajunge niciodată la o singură concluzie. Fiecare-o ţine pe-a lui şi totul se judecă (se rezolvă?) de la caz la caz. Ca să nu reiau aici teoria chibritului, am să spun, scurt, că, în ce mă priveşte, cred că infidelitatea este