În mod deliberat formulăm interogativ această idee pentru că mi se pare mai potrivită decît simpla afirmaţie: fidelitatea este o virtute. Această opţiune mai cuprinde în ea încă ceva important: noţiunea aceasta morală poate fi corelată teoriei străvechi a virtuţilor umane fundamentale. Riscăm această asociere chiar dacă şi în tradiţia modernă mai tîrzie, şi în cea numită postmodernă, a vorbi despre virtuţi este cel puţin un semn de "premodernitate", de "anacronism", de atitudine echivalentă "desuetitudinii". Întrebarea sau, mai bine spus, cascada de întrebări care se pot pune: în ce sens mai poate fi acum, astăzi, într-un climat desacralizat şi obsedat de lipsă de temeiuri, tema virtuţilor considerată vie, actuală, presantă? Sigur, nu mai sînt aceleaşi situaţii de viaţă ca atunci cînd tema morală a fiecăruia şi a tuturor era reductibilă la definirea virtuţii ca virtute şi, apoi, pe această bază, la identificarea virtuţilor particulare. Totodată, în acest sens, etica greco-latină şi cea creştină au în comun extrem de multe elemente argumentative, diferite însă dramatic faţă de ceea ce au adus nou "modernităţile" care au urmat Renaşterii: un om interesat mai mult de drepturi decît de ceea ce este bine; interesat mai degrabă de utilitate decît de asceză; preocupat mai mult de propriul bine individual decît de "viaţa polis-ului"; dornic să ştie, precumpănitor, ce sens au "datoriile celorlalţi" şi, evident, "drepturile lui" ş.a. O întrebare însă rămîne şi răspunsul la ea este important pentru tema noastră: deşi condiţiile existenţiale sînt altele acum faţă de "timpul virtuţilor" (greco-latine şi iudeo-creştine), deşi trăim nu într-o singură morală, ci într-un climat spiritual saturat cu tradiţii morale extrem de eterogene (Nietzsche numea aceasta "morala noastră pestriţă"), totuşi, în ultimă instanţă noi sîntem sau nu sîntem morali, indiferent de sensurile particul