Risipitori şi pomanagii

Societatea noastră, cronic imobilizată sub acoperirea unor mimetisme formale, se dovedeşte de-a dreptul primitivă în materie de solidaritate comunitară. Oamenii - mai ales cînd adoptă ethosul tradiţional vădesc fireşte un lăudabil altruism: găzduiesc străinul, îşi ajută cunoscuţii, se preocupă de năpăstuiţii din preajmă etc Există deci o efectivă solidaritate individual-familială, care nu scuză totuşi disfuncţiile solidarităţii de ordin naţional. Facem adesea fapte bune în microcosmosul personal, însă ne lipseşte o filosofie a solidarităţii colective. Scurt spus, modelul microsolidarităţii "strămoşeşti" se blochează la nivelul inevitabil "modern" al corpului social, care comportă un grad de complexitate mult mai ridicat. În general, prin solidaritate se înţelege distribuirea bunurilor inutile. Aproapele meu se găseşte în dificultate? Îl ajut plasîndu-i - direct sau prin intermediari - ce-mi prisoseşte. În Occident, unde excedentul se raportează la o substanţială prosperitate medie - practica aceasta dă rezultate palpabile. La noi, ea măsoară patetismul gestului simbolic, definit mai mult prin bunătatea "intenţiei" decît prin eficienţa soluţiei. Atîta timp cît solidaritatea se limitează la distribuirea bunuritor prisositoare, relevanţa ei morală rămîne scăzută, iar efectul ei real nu poate depăşi zona ajustărilor superficiale. Pentru moment, solidaritatea românească trimite spre o fenomenologie a cerşetoriei. A fi solidar înseamnă a pomăda frugal indigenţa unui handicapat. Avem aici un (alt) exemplu de carenţă a modernităţii, în sensul echivalenţei medievale dintre solidaritate şi pomană. Evident, aria acestei atitudini nu se reduce la bănuţul aruncat cerşetorului care-şi exhibă infirmităţile reale sau simulate. Acelaşi model (solidaritate = pomană) se regăseşte în dirijarea banilor publici spre diferitele clientele ca şi în l