A trebuit sa ma sune Bogdan Lefter din Bucuresti ca sa aflu vestea de necrezut: profesorul Crohmalniceanu si sotia sa Ruth au murit acum citeva zile la, poate, citiva kilometri de mine! L-am sunat pe profesor cum am sosit la Berlin, nerabdator sa-l intilnesc. Era marti si era deja in spital. Sotia sa, cu o voce ca din mormint, care ne-a speriat, mi-a zis ca si ea se simte rau si s-o sun mai tirziu. N-am mai gasit pe nimeni acasa nici in acea zi pe seara, nici in zilele urmatoare. Am fost ingrijorat, mi-am alertat prietenii, dar nimeni nu stia nimic. Sotii Crohmalniceanu nu erau de gasit.

Sint, pur si simplu, stupefiat. Acum doi ani il intilnisem pe profesorul meu la Berlin, ii facusem o vizita in Charlottenburg si atunci, in pofida virstei, era acelasi „Croh“ pe care l-am cunoscut si l-am iubit cu totii. Nu te puteai indoi ca sotii care imparteau cochetul apartament ar mai fi putut trai, vioi si mereu dornici de noutati, inca multa vreme, cel putin inca un deceniu. La orice m-as fi asteptat, doar sa nu-l gasesc in Berlin pe mentorul meu si al generatiei mele – asta nu. Imi planuisem de-acasa plimbari lungi alaturi de „tata Croh“, vizite la Pergamon Museum, taifasuri linistite... Evocari ale anilor de la Junimea...

Inca nu stiu nimic cu adevarat: cum s-a-ntimplat, cum i-a lovit brusc nenorocirea pe cei doi minunati batrini. Poate voi scrie mai mult cind voi afla mai mult si cind voi iesi din starea asta de stupoare. Stiu, oricum, un lucru de pe-acum: fara Croh, sederea mea la Berlin n-o sa mai fie aceeasi.

Berlin, 4 mai 2000

A trebuit sa ma sune Bogdan Lefter din Bucuresti ca sa aflu vestea de necrezut: profesorul Crohmalniceanu si sotia sa Ruth au murit acum citeva zile la, poate, citiva kilometri de mine! L-am sunat pe profesor cum am sosit la Berlin, nerabdator sa-l intilnesc. Era marti si era deja in spital. Soti