Cine merge la turci e impresionat, printre altele, de talentul negustorilor locali de a-si vinde marfa. E adevarat, prospectele turistice nu contenesc s-o spuna: pentru turc, precupetia este un mod de cunoastere a Celuilalt, tocmeala e o conceptie despre lume si viata, iar comertul cu marfa e un comert cu spiritul – toate lucruri adevarate si, pe cit se pare, valabile si pentru alte neamuri din Orient. Sa ne concentram insa asupra unui aspect anume al acestei indeletniciri: abilitatea turcului de a-si lauda marfa in diverse limbi, dupa cum se adreseaza unor musterii de diverse natii. E mai mult decit simpla poliglosie (care face, de asemenea, gloria de ghid Michelin a stirpei sale), e si capacitatea de a dibui just, dupa indicii doar de el stiute, care-i rus si care-i polonez, care-i roman si care-i bulgar, dintre miile de gura-casca ce-i defileaza prin fata (chiar fara a-i auzi vorbind...), pentru a-l ademeni apoi pe fiecare din ei in limba materna. Ramine in sarcina socio-lingvistilor sa desluseasca tainele unei atari competente. Ce-i de priceput pentru noi, simplii valahi nimeriti prin Smirna sau Stambul, este motivatia acestei porniri a osmanliului de a ne face pe plac (cel mai necalificat telal tot izbuteste sa-ti strige un „Gica Hagi!“ de induplecare). Ce-i de urmarit aici este eficienta acestui demers. Si ce-i de constientizat este convingerea acestor comercianti get-beget ca marfa laudata in graiul clientului e ca si vinduta.

E ceea ce au inteles de la sine multe firme romanesti care, indiferente la propaganda culturala oficiala, au inceput de mult sa-si faca publicitate in maghiara, pentru consumatorii ungarofoni din Ardeal. Si se stie doar: e vorba in general de un public instarit, cu dare de mina! Asa cum pe turcul din bazar nu l-ar interesa vreodata argumentele xenofobe ale unor eventuali politruci semilunari, nici pe operatorii nostri comerciali nu