Abia acum, cind stim ca s-a dus intr-o lume mai buna, ne dam seama cu totii, mai tinerii lui prieteni, cit de mult ne-a lipsit in ultimii opt ani, de cind se stabilise in Germania.

Erau atunci, la inceputul anilor ’90, vremuri agitate: nu se domolisera inca marile tensiuni politice de dupa caderea regimului comunist si eram absorbiti fiecare de multele lucruri de facut deodata, incit nici nu-mi amintesc cind a plecat. Sotia lui, Ruth (care s-a stins si ea, in aceeasi noapte, fara – pare-se – sa i se fi spus ca el murise cu putin timp inainte), avea o sora la Berlin. Au cerut acolo naturalizarea, insa au prins perioada inaspririi conditiilor de acordare a cetateniei germane, ceea ce i-a obligat sa ramina departe de tara. Nu s-au mai intors si nu i-am mai vazut niciodata. Prietenii nostri Ioana, George, Mircea si altii l-au vizitat pe Croh la Berlin – si povestesc in aceste pagini ca l-au gasit neschimbat. In fotografia facuta de Ioana in 1998, e vizibil mai imbatrinit decit era la inceputul deceniului, dar pare – intr-adevar – acelasi: adus de spate ca-ntotdeauna, parca putintel mai nesigur pe picioare, dar calm, respirind nu-stiu-ce aer hitru, subtire-ironic, care-l prindea extraordinar si pe care si-l „juca“ incintat, intr-un amestec de seriozitate si bonomie, de rafinament si ingenuitate.

Cine nu l-a cunoscut decit ca persoana publica, profesor universitar, sau doar din cartile lui savante, greu l-ar putea imagina pe Croh cel pe care-l stim noi, apropiatii lui mai virstnici sau mai tineri. La Cenaclul „Junimea“, in conversatiile cotidiene sau in mici reuniuni private lasa la o parte formalismele precaute si devenea el insusi: destins, glumet, om de spirit, cald, prietenos. Nu puteai sa-i fii apropiat in alti termeni, drept pentru care il si numesc acum „mai virstnicul nostru prieten“. Asa se purta fata de noi si asa i-ar fi placut sa-i spunem: pr