Bulat OKUDJAVA
Intilnire cu Bonaparte
Traducere si note de Nicolae Iliescu. Prefata de Ion Vasile Serban, Editura Univers, Bucuresti, 1999, 328 p., f.p.
Schioapata, schioapata...
Prima voce este a lui Nikolai Opocinin. Relatarea lui, scrisa cu gindul sa-i ramina lui Timosa, nepotului drag, se produce in amurgul vietii. In 1805, cind generalul-maior in retragere, fost comandant al Regimentului muschetarilor din Moscova, avea cincizeci si cinci de ani si un handicap dobindit pe cimpul de batalie: un picior de lemn ca un tovaras nedespartit, „mai scump ca memoria“ si exhibat cu emfaza potrivita unui defect cu incarcatura sacra. Ranit astfel de viata, tirindu-si piciorul care ii aminteste continuu blestematele, inrobitoarele servituti trupesti, generalul devine insa si mai disponibil pentru etericele senzatii ale libertatii, pentru himerele amoroase si iluziile eroice. La conacul sau din gubernia Kaluga, in satul Lipenki, generalul priveste cum trece gloria lumii, cum se succed domniile si cotropirile. Contempla cotoarele cartilor ramase de la fratele sinucigas, isi imbraca slujnica in straie scumpe, admirind mirabilele metamorfoze de care femeile sint in stare, si, atent la sine insusi si la starea vremii, presimtita prin terminatiunile nervoase ale piciorului pierdut, „catana batrina“ noteaza sugestiile cu care sunetele diverselor instrumente muzicale ii rasfata si indulcesc burlacia. Oboiul, spre pilda, „stie ca totul este trecator: imperiile pier, elanurile nobile se sting, sperantele exceptionale se prefac in farsa, intentiile marete – intr-o gramada de balegar; dupa tari nu ramin decit mormintele, pe invingator il asteapta razbunarea...
Fie ca geniile victoriei, care se vor aseza la masa mea, sa auda acest sunet si fie ca pe chipurile lor calite sa se astearna lividitatea...“. Opocinin stie deci ca totul e