În eseul său asupra "supravieţuirii utopiei socialiste" intitulat "Marea Paradă", Jean-François Revel scrutează strădania unei anumite stângi intelectuale de a reabilita comunismul, susţinând că doctrina generoasă nu trebuie confundată cu punerea ei în aplicare viciată de stalinism. De aici, în bună parte, şi focalizarea doar pe nazism şi Holocaust ca Gulagul să nu aibă acces la oroarea supremă. De aici, tabu-ul absolut: interdicţia de a compara Gulagul cu Holocaustul. Or, acesta este, în fiecare lucrare, demersul iniţial al lui Revel: să înfrângă tabu-urile.

A devenit de pildă un loc comun în Franţa să pretinzi că nu s-a făcut dreptate decât de câţiva ani când au fost în sfârşit judecaţi colaboratori ai Vichy-ului şi ai Gestapoului în politica de exterminare a Evreilor din timpul ultimului război. Revel n-are nevoie de fraze pentru a dovedi că nu-i aşa, îi sunt de ajuns cifrele. Nici nu se mai oboseşte să dea marile nume ale proceselor imediat postbelice: Pétain fireşte, condamnat la moarte, pedeapsă comutată, din pricina vârstei, în închisoare pe viaţă, Laval, executat, Robert Brasillach singurul scriitor executat, capetele de acuzare fiind tot colaborarea ca şi conferinţele ţinute împotriva Evreilor, alţi doi scriitori, Rebalet şi Bardèche, închisoare, în timp ce Céline cerea azil Danemarcei care l-a primit într-o celulă de închisoare (E drept că a scăpat astfel de un linşaj la Paris.). Revel se mulţumeşte deci cu cifrele:

"...Epurarea a fost o imensă afacere naţională. Au fost înregistrate între 1944 şi 1951 zeci de mii de procese, aproape 7000 de condamnări la moarte, o bună parte, e adevărat, în contumacie deoarece făptaşii fugiseră, se ascundeau. Mai trebuie adăugate cele vreo 5000 de execuţii sumare imediat înainte şi în timpul Eliberării, fără a mai pune la socoteală cele 50.000 de condamnări la nedemnitatea naţională ce expulza pe