Vorbind săptămîna trecută despre cele cîteva cuvinte în -iot care menţin activ sufixul în română (şi între care cel mai important e fanariot), ca şi de invenţiile mai recente, glumeţe, produse prin adăugarea aceluiaşi sufix (doimaiot, mangaliot, iaşiot), aminteam că reprezentantul cel mai frecvent şi mai semnificativ al seriei derivative este, în momentul de faţă, mafiot. Cuvîntul a fost, după toate probabilităţile, adapatat în română, chiar cu ajutorul sufixului în cauză: originalul italian e mafioso; de altfel, în multe limbi - franceză, engleză etc. - el a fost preluat chiar în această formă. Semnalat încă din anii î70, acceptat de DEX chiar de la prima sa ediţie (1975), cuprins şi în prima ediţie a Dicţionarului de cuvinte recente al Floricăi Dimitrescu (1982), termenul a cunoscut o răspîndire extrem de rapidă. Că nu a rămas în forma italiană, cu finala vocalică, e normal: putem presupune că s-a manifestat şi în acest caz tendinţa românească de a nu păstra într-o formă invariabilă un substantiv care denumeşte persoane. S-ar fi putut opta pentru adaptarea mafios, dar aceasta era probabil prea lipsită de sprijin analogic. Terminaţia -os (cuprinsă şi în structura sufixului -cios) e în primul rînd adjectivală şi predominant populară (chiar dacă apare şi în unele neologisme, raportul cantitativ e în favoarea termenilor tradiţionali); în Dicţionarul invers, aceste preferinţe se verifică în zeci de cuvinte, de la unele curente - bătăios, dubios, năbădăios, păios, putregăios, tăios, tămîios, sărăcăcios, supărăcios, urîcios, voios - pînă la derivate vechi sau regionale, de circulaţie foarte redusă, precum crăpăcios, flămîndicios, îmbuibăcios, năsărîmbos, scărăndăvicios, zgăibos. Unele dintre adjective - mîncăcios, mustăcios, negricios, necredincios, curios - cunosc substantivizări destul de stabile; semantica lor e totuşi cea a unor calificative, atribuind trăsături