Dar ce-a făcut Mihai Beniuc în calitatea sa de prim secretar şi apoi de preşedinte al Uniunii Scriitorilor? Întîi de toate, o drastică epurare a "elementelor duşmănoase", adică a autorilor neînregimentaţi în politica partidului, care, în cel mai bun caz, au rămas fără mijloace de trai, dacă nu au înfundat puşcăriile. Operaţia a avut şi un coechipier de nădejde: "Era un lucru de la sine înţeles nu înmulţirea ca atare, ci faptul că nu se mai putea rămîne la vechea formulă. Numărul acestor membri după 1949, cînd am intrat în conducerea Uniunii Scriitorilor, întîi ca scriitor, apoi ca prim-secretar, iar în ultima fază ca preşedinte, fireşte că a sporit treptat, dar în acelaşi timp a mai şi scăzut, prin eliminarea acelor elemente care nu puteau să mai rămînă din punct de vedere legal, deci independent de voinţa conducerii Uniunii Scriitorilor şi în conformitate cu legile existente ale ţării sau din punctul de vedere al unui trecut al lor pe care îl consideram incompatibil cu activitatea în rîndurile noastre. Pot să spun că cei care au operat cel mai mult în această privinţă, deci în ultimul aspect, de eliminare a anumitor elemente, au fost, indiscutabil, două persoane şi anume eu însumi şi cu Eugen Jebeleanu". Ce-a mai făcut apoi? I-a "învăţat" pe scriitori cum să...scrie, altfel spus i-a alfabetizat întru realismul socialist. O spune singur: ""Păcat că în această ţară nu există oameni ca George Călinescu sau Tudor Arghezi, care să ştie să scrie adevărată poezie patriotică socialistă". M-am uitat la respectivul şef al secţiei ideologice şi am spus: "Păcat. Cei pe care i-ai amintit nu au făcut altceva decît să înveţe de la mine cum se face această treabă, că nu a făcut-o altcineva înaintea mea"". Îşi recunoaşte Beniuc vreo vină? Cîtuşi de puţin. Se consideră un ţap ispăşitor, conform unui mit "care încă, pe cît se pare, dăinuieşte la anumite popoare sub forma primară