Femeia clandestină
Ultima oară te-am zărit într-un bar. mi-era atît de ruşine
sprijineai catul uşii batante aveai coatele bătucite de tejghea. aveai
ochii injectaţi de senzaţii.
tejgheaua are răceala fierului oval al gurii tale, muchiile îi sînt
solzoase ca buzele tale înăsprite de vînt. mă aplec. muşc din
tejghea cu dinţii elastici. localul tot e înţesat de statui masculine
la fel e şi puntea vaporului de-afară. voi sînteţi toţi pe punte şi pe
ţărm dar eu nu mă mai satur să contemplu construcţia
nu mai văzusem niciodată un vapor nu mai văzusem niciodată între
voi un asemenea edificiu sau între lecturile tale ceva atît de în afara ta,
ceva atît de convingător viril.
mi-e atît de ruşine fără să mă simt deloc ruşinată că mi-e ruşine
cînd e noapte şi dau peste cîte un vis. cînd adorm chinuit cu bustul
înclinat pe tăblia patului şi visele îmi cad din mînă. cu gîndul la tine
mi-a căzut şi bărbia în piept. pe bărbie, un firicel verde genetic cu care
să scriu, aşa cum îmi cereai, o mai concretă desfăşurare a faptelor.
sub bărbie o scuipătoare, cadoul tău din argint aurit, în care să
vărs de îndată tot ce am scris.
e noapte iar dacă reîncep să scriu e că aud cum şuieră indecizia
prin vise, prin scuipătoarele golite ale pieţii, şi-mi văd ironia,
căţeaua vicleană căreia un vehicul tocmai i-a retezat instinctele
din trup.
mă văd pe mine cum revin mă tîrăsc fără instincte între pectoralii tăi
lăsînd în urmă o dîră de sînge mai greu de descifrat.
de aceea aş vrea să fiu singură cînd pornesc în prima mea
călătorie pe mare.
dar tu nu mă mai laşi să respir.
mi-e atît de ruşine pentru instinctele tale crude.
eu sînt instinctele tale.
eu sînt cuvîntul meu mascul eu