Putem afirma astăzi, fără teama de a comite un denunţ involuntar, că problematica prozei lui Mircea Ciobanu derivă din morala creştină şi poartă toate insemnele gîndirii religioase, fapt care a fost fie eludat de criticii de întîmpinare la vremea apariţiei cărţilor, fie ignorat din neputinţă, fie sugerat printr-un comentariu echivoc sau aluziv strecurat printre interpretările posibile.

Nedefinite corect sub raportul intenţiei şi al motivaţiei, "prozele" lui M. Ciobanu au nedumerit şi, nu o dată, au şi dezamăgit pe cei care, neînţelegîndu-le statutul (demonstrativ, etic-speculativ) ar fi vrut ca textele să le ofere mai multă "trăire", o mai mare cantitate de carne, hălci de viaţă.

Unul din fenomenele cele mai interesante ale literaturii apărute în comunism este - cum se ştie - acela al deghizării intenţiilor prin migraţia funcţiilor şi metamorfoza genurilor. Proza zisă de ficţiune a preluat funcţiile jurnalismului politic, ale istoriografiei, ale sociologiei etc. Luînd în considerare creaţia lui Mircea Ciobanu, se poate spune că ea a adăpostit interpretări şi comentarii morale, meditaţii religioase pe teme patristice, şi că şi-a asumat sarcinile exegezei biblice şi ale literaturii predicatoriale.

Se înţelege că aceste intenţii, nu prioritar literare, ale scrisului său au cerut un efort stilistic neobişnuit. Ca şi Antim Ivireanul în alt veac, Mircea Ciobanu este un cărturar de tip medieval, este ceea ce se cheamă - cu un termen consacrat - un "vulgarizator" care a căutat mereu o cale, cît mai atractivă şi mai eficace, prin care să ne transmită certitudinile şi îndoielile lui, consideraţiile sale greu avuabile, nu o dată în afara dogmei, asupra condiţiei umane, asupra nevolniciei firii omeneşti îndrăgostite de deznădejde, gîndurile lui legate de problema mîntuirii, a adevărului, a binelui, a dreptăţii, a justiţiei, a alienării, a vinovă