În anii când deveniserăm relativ apropiaţi, cam de prin '85 încoace, mi-a vorbit, de multe ori în serile când îl vizitam acasă, despre lumea literară a anilor '50-'60. Personaje, întâmplări, cărţi. Făcea asta la rugămintea mea şi era de la sine înţeles că ceea ce îmi povestea nu era destinat relatărilor la a doua mână. Nu se includea ca personaj în aceste amintiri care ţineau în cea mai mare parte de viaţa strict literară. Rareori le pigmenta cu câte o anecdotă despre biografia scriitorilor pe care mi-i evoca. Ceva, foarte puţin, am regăsit în Amintiri deghizate. Majoritatea celor despre care îmi vorbea dispăruseră. Nu ştiu dacă avea memoria benignă sau, mai degrabă, evita, spre deosebire de alţii, arta încondeierii, dar cu două excepţii, pe care nu le voi aminti, personajele lui, scriitori, erau oameni cu bune şi cu rele. Făcea efortul de a-i înţelege şi despre unii dintre ei continua să-şi pună întrebări. Era cutare doar aşa cum reieşea că fusese din întâmplările pe care i le cunoştea sau i se cunoşteau? Dintre interbelicii pe care îi ştia în persoană se întorcea des la Ion Barbu. Nu cu anecdotele care circulau despre el, ci în citat, urmărindu-i sinuozităţile manifeste, inclusiv pe acelea puţin sau deloc discutate până în '89. Cazul Barbu îl pasiona şi presupun că în însemnările sale vor fi rămas referiri la el.

Îl întrebam, uneori, şi până în '89 şi după aceea, cum vede lumea politică. Nu mi-a dat niciodată "lecţii", ci mi-a oferit reflecţii, fără să-mi ceară să fiu de acord cu el. în '90, mi-a reamintit un lucru, poate că la timp, acela că nu politica m-a făcut scriitor. Nu era o recomandare să nu mai scriu despre ceea ce se întâmpla în politică, ci să nu mă pierd de rostul meu. Şi să nu devin un auxiliar al vreunei politici, pentru a nu fi malaxat, mai târziu, de alţi auxiliari, ai altei politici.

Un sfat asemănător mi-a dat, înainte de '89,