Marilor capitale li s-au dat dintotdeauna nume poetice, metaforice, simbolice: Orasul-lumina, Capitala Soarelui – si asa mai departe. Citeodata, emblemele isi contin pigmentii autoironici, ca in cazul lui „Big Apple“, „Marele Mar“ al New York-ului. Alteori, ele trimit la suratele mai cunoscute si mai impunatoare, ca in cazul celor doua „Venetii ale Nordului“, Amsterdam si Stockholm, sau in cel atit de cunoscut noua al „Micului Paris“. Fara multa filozofie, e de-ajuns de spus ca ele, marile orase, concentreaza semnificatii istorice si culturale mai largi, devenind in timp metafore ale unor intregi civilizatii regionale si nationale, daca nu chiar ale celei general-umane.

Intre ele – marile orase scindate. Exista o serie de exemple notorii, criteriile de separatie fiind aproape intotdeauna etnice si/sau religioase: Ierusalimul, bunaoara, sau Sarajevo si alte localitati iugoslave, in care cite o apa cu podurile blocate sau numai barajele cu sirma ghimpata ridicate in ultimii ani pe strazi, intre cartiere, ii despart pe sirbii ortodocsi de croatii catolici ori de bosniacii musulmani. Liniile de demarcatie pot fi si statale, ca in germano-elvetienele Basel sau Konstanz, unde treci granita in centru, fara sa bagi bine de seama. In sfirsit, nu incerc sa epuizez tipologia acestor orase „din bucati“, ci – doar – s-o schitez, s-o pun in contextul unor impresii – de fapt – despre Berlin, marea fosta si din nou actuala capitala germana.

Istoria ei din ultima jumatate de secol si mai bine a fost una a sciziunii nu etnice, nu religioase, ci politice. Berlinul a fost – se stie – taiat in jumatate de regimurile care s-au confruntat in Europa celei de-a doua jumatati a secolului XX: comunismul si democratia. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, in cursul caruia isi reunisera fortele pentru a infringe „ciuma bruna“ a extremismelor de dreapta, aliatii occiden