As vrea sa incep cu o amintire personala. Am ajuns in Bucuresti pe 26 decembrie 1989, dupa 14 ani de absenta. Primul lucru pe care l-am facut dupa ce am sosit a fost sa vizitez ceea ce mai ramasese din acest muzeu si din Biblioteca Universitara de peste drum. Dupa zece ani, amintirile sint la fel de dramatice ca impresia pe care am avut-o atunci. Este foarte greu sa uit zidurile inca fumeginde si cartile care la cea mai mica atingere se transformau in pulbere. Nu pot sa uit nici urmele de gloante de peste tot, desi nu stiu nici pina astazi ale cui gloante erau. Nu pot sa uit atmosfera, multimea de soldati, de civili, de muzeografi, de bibliotecari si privirea lor, disperata si febrila. Nu dormeau, nu mincau, nu faceau nimic altceva decit sa incerce sa salveze ce se mai putea inca salva. Ajungind, mi s-au povestit tot felul de istorii (nu stiu cum se crease impresia ca as fi un ziarist olandez!) si mi s-au aratat peretii dubli ai Muzeului. Atunci mi s-a spus ca prin acesti pereti dubli circulau securistii si trageau. Nimeni nu mi-a spus insa in cine s-a tras si cine erau acesti securisti.
Ajuns inapoi la Amsterdam, am scris un articol despre peretii dubli si am elaborat o intreaga teorie. Simbolic, ea este poate inca interesanta. Peretii dubli constituiau o lume care nu era nici inauntru, nici in afara, nu era nici strada, unde se murea, nu era nici interiorul, unde se ardeau sau se salvau de la ardere diverse lucruri; era o lume ciudata, unde aveau acces numai anumite persoane. M-am gindit ca ea reprezenta zona Securitatii, zona celor care controlau si in afara si inauntru, fara a apartine nici uneia dintre ele. Articolul l-am uitat, pina cind am citit cartea lui Jacques Derrida despre fantomele lui Marx. Definitia data acolo fantomei este urmatoarea: „fantoma este cineva care ne priveste, dar pe care noi nu il vedem“. Ciudata capacitate de a privi fara
