Pentru cineva care ajunge pentru prima data intr-o tara straina, dificultatea cea mai mare nu este a vorbirii (comunicarii), ci a privirii (intelegerii). Spun asta gindindu-ma la faptul ca este aproape imposibil sa-ti feresti perceptia de teatralizare. Intr-un spatiu nou, ochiul cauta in mod reflex nu firescul, ci nefirescul lucrurilor. Intr-o alta tara, incercam sa vedem in primul rind ceea ce nu seamana cu noi. Diferenta, cum ar spune Barthes sau Derrida. Or, diferenta e o fuga de identitate, de ceea ce e comun. Intr-o tara straina nu vei percepe niciodata comunul, denotatiile ei, ci diferitul, conotatiile ei. Mai departe, comunicarea insasi e distorsionata.
Spun: ceea ce sint eu pentru tine tine de fiinta mea, dar nu pot sa-ti arat asta decit prin persoana mea.
Poate ca in realitate lucrurile stau chiar asa: in prima parte a vietii actionezi din instinct, existi prin gesturi spontane, prin porniri de moment si abia dupa ce ai facut ceva te gindesti la semnificatia a ceea ce ai facut. Partea a doua a vietii e una in care faci ceva doar dupa ce ai stat sa te gindesti ce ai de facut. Partea cu mai mare greutate a vietii consta acum in reflectie, in inventii, in analiza, proiecte, discutii, acte mentale ratate, dezamagiri si remuscari retroactive. Maturizindu-se, spiritul actioneaza constringator asupra dorintei de fapte. Faptele pot sa existe mai departe, dar ele nu se mai intemeiaza pe aceeasi senzatie de consistenta.
Sa vrei sa scapi de constiinta ta morala, ca si cum tocmai asta ti-ar putea acorda mintuirea.
Scrisul este autobiografie si nimic altceva decit autobiografie. Imaginarul este autobiografie, imaginile sint autobiografice, orice-mi trece prin cap e autobiografie, orice propozitie oricit de absurda ascunde un adevar autobiografic, totul trece prin simturile mele si prin fantezia mea care se foloseste de
