Argumentul cel mai solid că nu există nici un fel de preocupare sistematică pentru soarta ţării e inexistenţa oricărui interes pentru ceea ce se numeşte "binele public". Departe de a fi un concept idealist, cum l-ar putea interpreta puriştii de varii culori, "binele public" e o noţiune absolut legitimă în lumea contemporană. Nici adepţii cei mai entuziaşi ai globalizării nu se sfiesc să pună înainte "binele societăţii" căreia îi aparţin. O "globalizare" din care nu ai nimic de câştigat e o contradicţie în termeni. Doar naţionaliştii bătuţi în cap şi demagogii fără scrupule văd în mondializare un pericol mortal. Un pericol există, fireşte: şi anume, ca minciunile, incompetenţa şi frauda să iasă rapid la suprafaţă, plutind deasupra apei ca firele de paie putrede.
în România, "binele public" se identifică, matematic, cu setul de valori ale grupului aflat la putere. Dacă până în 1996 se vorbea mai puţin de "interesul de partid" (probabil un reflex de apărare, după deceniile de urlete ţâşnind din trompetele partidului unic), după 1996 măştile au căzut. Politicienii nu se mai sfiesc să vorbească de "interesul partidului", de "avantajele grupării din care fac parte", de "priorităţile ideologiei după care ne conducem". S-a ajuns la situaţia incredibilă ca o majoritate populară amorfă, îndobitocită, incapabilă să-şi identifice problemele vitale, să susţină zgomotos grupe şi grupuscule obsedate de îmbogăţire şi de jefuirea sistematică a ţării. Egoismul şi cinismul de partid au transformat România într-un şvaiţer în care găurile sunt din ce în ce mai mari, iar brânza din ce în ce mai împuţită.
A vorbi într-un astfel de context de "binele public" riscă să te transforme într-un prostănac şi într-un naiv care nu ştie pe ce lume se află. împărţirea demagogică în dreapta şi stânga a unor politicieni şi partide ce n-au decât un scop - dobândirea frauduloasă, imedi
