Un tînăr istoric a publicat o carte despre cum trăiau românii între anii 600 şi 1800. E vorba despre Bogdan Murgescu şi cartea Istorie românească - istorie universală, într-o primă ediţie în 1994 şi într-o a doua în 1999, ambele la Editura Teora. Plasarea României în context universal ţine de istoria comparată. Dar specialitatea autorului este istoria economică (a luat Premiul Academiei pentru Circulaţia monetară în Ţările Române în secolul al XVI-lea) şi socială, în spiritul Şcolii Analelor din Franţa. Lucrul cel mai interesant în cartea la care mă refer este tocmai această istorie a condiţiilor de viaţă şi de hrană, de habitat etc., care o înlocuieşte pe aceea de evenimente cu care sîntem obişnuiţi. Epoca pe care autorul o are în vedere este Evul Mediu şi modernitatea timpurie.
Dintr-un tablou comparativ aflăm, bunăoară, că în spaţiul românesc (Transilvania, Ţara Românească, Moldova, Bucovina şi Basarabia) au trăit între un milion de oameni în jurul anului 500 şi patru milioane şi jumătate în jurul lui 1800. Raportată la Europa (inclusiv Rusia), populaţia de pe aria noastră geografică reprezenta între două şi patru procente şi jumătate, în acelaşi interval, doar că n-a fost o creştere continuă, ci frecvente suişuri şi coborîşuri, procentul cel mai mare fiind atins în anul 650, iar cel mai mic în anul 1600. în vremea lui Ştefan cel Mare, în Moldova, erau patru sute de mii de locuitori, iar în Ţara Românească de sub Brâncoveanu, şase sute de mii. Densitatea populaţiei a fost mereu una din cele mai scăzute din Europa, lăsînd-o în urmă doar pe cea din Rusia şi din Ţările nordice, şi fiind cam un sfert din densitatea Italiei, atît în anul 1000, cît şi în anul 1800.
Românii aveau 7-8000 de aşezări în secolul al XIV-lea şi 15.000 la începutul celui de al XIX-lea. După dezurbanizarea ce a urmat retragerii aureliene, abia în secolele al XIII-lea şi al XI
