Capitala României este de mai multă vreme şi capitala europeană a gunoaielor. O maree de reziduuri inundă permanent străzile, parcurile şi maidanele. Din loc în loc mizeria se sedimentează în tumuli de proporţii impresionante, îngropând cinic şi ultima speranţă de revenire la normal. Cauza? La un asemenea dezechilibru fiziologic răspunsurile nu mai vin, cu siguranţă, dintr-o singură direcţie.

Să ne interesăm deocamdată de o categorie a motivaţiilor mai absconse, inconştiente, dar cu răsfrângere imediată la nivelul deciziei personale. S-a ajuns la situaţia în care curăţenia nu mai constituie doar o minimă rutină, ci un obstacol enorm, aproape imposibil de trecut. Când a face curat pare cel mai complicat lucru din lume trebuie să ne gândim - dincolo de reala dezertare a administraţiei - la nevroză, la nevroza unui oraş.

Dacă aşa stau lucrurile, atunci mizeria e mai mult decât rezultatul unei incontinenţe accidentale. Cum câştigarea libertăţii politice a atras după sine şi spulberarea refulărilor acumulate sub comunism, atunci a murdări în jur (mai puţin în propria casă, care este o imagine privată a fiecăruia) reprezintă o acţiune concertată (şi nu doar efectul indolenţei), o formulare viabilă a unei defulări colective. Închistarea de ieri conduce azi la furia exprimării. Orice regulă, chiar sanitară, este resimţită, ca un tic al vechii reprimări, iar disconfortul consecutiv nu depăşeşte, deocamdată, satisfacţia eliberării.

Dar faptul că gunoiul devine, conform ipotezei anterioare, o derivaţie simbolică a instinctualităţii ofensive semnifică, ambivalent, profundul dispreţ autohton pentru această instinctualitate - "murdară". Atât de mult a fost ea înfierată, negată, ori, în cel mai bun caz, ignorată! Şi în zadar mulţi îşi vor fi repetat, până în '89, contrariul! Cu toată rezistenţa opusă, politica oficială de partid şi de stat îşi face încă e