Ştefan Gencărău este lector de stilistică şi dialectologie la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca şi lucrarea sa despre Caragiale, devenită carte, a fost la origine teză de doctorat. După cum ne explică una din paginile de gardă, demersul autorului este unul interdisciplinar şi propune o investigare a unei secţiuni din lexicul simbolic caragialian. Pînă aici, nimic nu pare deosebit. Foarte mulţi universitari îşi publică tezele de doctorat, referatele se transformă deseori în pre(post)feţe, coperţile reţin recomandări din aceleaşi referate, am citit chiar şi o cronică de întîmpinare pe care o auzisem citită cu cîtva timp înainte la susţinerea tezei respective. Problema apare cred atunci cînd teza devenită carte păstrează intact reflexul reverenţios inevitabil (cred mulţi) în contextul relaţiei doctorand-coordonatori. O carte care mulţumeşte pe aceeaşi pagină de gardă comisiei, care citează abundent şi laudativ din aceeaşi coordonatori, cîteodată adevărate banalităţi, pierde inevitabil din rectitudinea şi autonomia pe care ar trebui să le aibă ca volum de-sine-stătător. În notele primei pagini apare o menţiune de tipul: "Faptul că la Caragiale se vorbeşte mult şi că vorbitul în ipostaza de viermuială şi trăncăneală devine pentru insul caragialian o adevărată ocupaţie a fost remarcată întîi de V. Fanache..." Nu importă atît faptul că se poate replica citînd din Comediile d-lui Caragiale, cît mai ales impresia dezagreabilă pe care o produce permanenta gratulaţie între ucenic şi maestru, între notele lucrării şi postfaţa lui V. Fanache.

O lectură simbolică a operei lui Caragiale, aşa cum propune Ştefan Gencărău, urmăreşte să arate "modul în care se realizează în opera dramaturgului, a creatorului schiţelor şi a nuvelistului deopotrivă o lume a reprezentărilor indirecte, o logică cu totul diferită de logica reprezentărilor comune". Dacă lumea caragialiană are