Asemenea fetiţei din ţara minunilor, care nu-şi poate controla dimensiunile, devenind cînd uriaşă, de-ar trebui să comunice prin scrisori cu ea însăşi, cînd micuţă, de riscă să se înece în propriile-i lacrimi, personajul masculin creşte şi scade după capriciile faimei. în literatură, faima femeii se rezumă de-obicei la frumuseţe, în timp ce bărbatului îi merge vestea pentru cele mai variate calităţi: curaj, inteligenţă, vitejie, talent, spirit de sacrificiu etc. La fel ca ruşinea, faima nu există decît prin raportare la ceilalţi, arată mai multe despre cei din jur decît despre faimosul însuşi.
O particularitate a literaturii române face ca personajele cu faimă să fie puse, încă de la început, sub semnul întrebării şi al dubiului. Situaţia-tip din scrierile autorilor români este cea din dictonul antic: unii au gloria, ceilalţi o merită. Naratorul din prozele noastre observă profund dezgustat cum diferite personaje secundare obţin funcţii care le permit să ajungă în prim-plan, cum oameni de nimic devin peste noapte mai-marii zilei, cum lupii se îmbracă în piele de miel şi păcălesc mulţimile. Caracteristica faimosului din literatura română este impostura. Problema dacă scriitorul român e incapabil de admiraţie sau dacă într-adevăr spectacolul vieţii din care se inspiră oferă numai glorii de tinichea rămîne deschisă.
Dacă ar fi dreptate în lume...
O originală imagine a lumii pe dos şi a dimensiunilor mincinoase ale bărbatului faimos deschide, cu dureros umor, o scrisoare din 1882 a lui Ion Ghica (Tunsu şi Jianu): "Uitatu-te-ai vreodată printr-un ochean de inginer ? Să vezi cum într-însul toate se arată întoarse cu susul în jos. Odată îmi aduc aminte că ridicam planul unui petic de moşie; o fetiţă lăsase secera şi venise lîngă planşetă; [...] I-am îndreptat ocheanul spre un cioban, în depărtare, care şedea în mijlocul
