Prin anii cincizeci, cînd marea poezie românească interbelică era practic interzisă, făcea mare vogă opera lui Topârceanu, mereu reeditată şi supradimensionat preţuită. Bunul meu coleg, dl. Al. Săndulescu, deşi cu o bună cunoaştere a ansamblului liricii noastre, i-a publicat lui Topârceanu, în 1955, o ediţie masivă de Opere, în două volume iar, în 1958, o monografie, cuprinzînd viaţa şi opera poetului. Topârceanu, cu umorul său suculent şi de bună condiţie, "nu punea nici o problemă" cenzorilor şi diriguitorilor, ea plăcînd şi făcînd serviciul de adjuvant. La aceasta au contribuit şi supravieţuitorii grupării de la Viaţa Românească (Sadoveanu, M. Ralea, Demostene Botez, bine situaţi politic) care făceau tot ce este necesar ca opera lui Topârceanu să circule nestingherită de nimic. Şi, mereu reeditată, în varii colecţii, introdusă în manualele şcolare era, repet, în mare vogă, de parcă ar fi reprezentat punctul maxim al liricii interbelice. Mai tîrziu, din a doua parte a anilor şaizeci (opera lui Arghezi mai devreme), cînd liberalizarea a dat drept de cetate marilor poeţi interbelici, echilibrul s-a restabilit. Dar opera lui Topârceanu continua să se bucure de consideraţie (pe merit) criticul Constantin Ciopraga publicînd, în 1966, chiar o monografie, repede epuizată. Poetul, după colaborări pasagere la revistele umoristice, ba chiar şi la Sămănătorul, se stabileşte, în 1911, la Iaşi, unde devine ajutorul lui Ibrăileanu în redacţia Vieţii Româneşti, făcînd munca de selecţie a materialului şi de "reparator" al manuscriselor trecute prin ciurul condeiului său sagace. A devenit, desigur, şi colaborator permanent al prestigioasei reviste ieşene iar volumele încep să-i apară din 1916 (Balade vesele, Parodii), apoi, în 1918, Amintiri din luptele de la Turtucaia, selecţia Balade vesele şi triste, în 1920, şi, apoi, în 1930, Scrisori fără adresă şi Pirin Planina, 1936.