Probabil că amintirile celor care au văzut premiera din 1975 şi curiozitatea celor care doar au auzit de ea au determinat atragerea atîtor instituţii teatrale pentru coproducţia care a putut fi văzută la Teatrul Evreiesc de Stat la sfîrşitul lunii aprilie. 25 de ani înseamnă o eternitate pentru un act teatral, chiar dacă, aparent, subiectul pare a avea o rezonanţă fără limite de timp. În anii scurşi de atunci, Holocaustul a fost tema, dacă nu şi victima, unor cărţi, filme şi spectacole. S-a crezut că nu se va mai putea scrie poezie după Auschwitz. S-a putut. Ba chiar, la concurenţă cu premiile şi succesele de casă obţinute pe versantul tragic, au apărut şi comediile Holocaustului.

Anna Frank a fost o fetiţă evreică din Olanda care, în anii războiului, a stat ascunsă cu familia ei. În cele din urmă au fost găsiţi de nazişti şi deportaţi. Singurul supravieţuitor, tatăl s-a întors din lagăr, a găsit jurnalul ţinut de fetiţa lui şi l-a publicat. Textul a fost recitat, dramatizat, scenarizat. A fost mult timp simbol al candorii întemniţate şi distruse. În 1954, reacţiile publicului german la un spectacol cu Jurnalul Annei Frank, dat în faţa porţilor lagărului de la Bergen-Belsen, au fost considerate drept dovezi ale sentimentului de căinţă. La Bucureşti, în 1958, spectacolul regizat de Ginel Teodorescu la TES, cu o extraordinară actriţă în rolul titular, Lia König, a fost premiat şi a constituit un eveniment nu doar pentru evrei şi nu doar pentru oamenii de teatru. Nu de mult, Jurnalul a fost în centrul unei dispute: s-a descoperit că tatăl supravieţuitor l-a cenzurat, că a eliminat pasajele cu substrat erotic şi alte lucruri compromiţătoare. Publicat integral, textul nu produce nici o revelaţie: ceea ce se bănuia în versiunea edulcorată a tatălui este explicit acum. Nimeni nu cîştigă, nimic nu se pierde. Dacă n-ar fi murit în 1944, Anna Frank ar fi fost acum