Cei doi drumeţi se opriră, fermecaţi de priveliştea ce li se deschidea spre munte şi cîmpie, pe podul de piatră. Jos, în adînc, se strecura un firicel de apă. Şuşotea puternic, dar şansa de a întrece în răsunet foşnetul pădurilor de stejar, era prea mică.

O broască ţestoasă plesnind de curaj, se hotărî să treacă strada tocmai cînd nişte călăreţi îşi struneau caii pe potecă. Un salt neaşteptat îi salvă viaţa şi carapacea. Aciuată apoi lîngă încălţările lui Rafael, răsufla cu greu, clătinînd capul. Uriel ciocăni veşmîntul solid şi spuse: "Uite, o fiinţă liberă." - "Mai liberă ca noi?" - "Sper că-ţi dai seama ce spui."

Se spălară pe faţă cu apă din umbritul pîrîu. Malurile ierboase nu-i trădau. "Ce adînc este pîrîul acesta", se miră Uriel. "Credeam că e o bahnă doar." - "Acum e vară şi debitul i se micşorează, dar să-l vezi cînd e dezgheţul în toi, de sute de ori mai mare."

Din vale în vale străbătînd ţinutul, ajunseră într-o poiană largă. La mijloc, o căsuţă prietenoasă străjuia cu ochi vestitori de pace şi de armonie.

Bătură la uşă, o femeie tînără deschise şi întrebă, dacă sînt musafiri şi vor să rămînă peste noapte acolo. "Cu mare bucurie", răspunseră cei doi deodată. Pînă mîine la prînz, e posibil?" - "Din nefericire avem nişte greutăţi. S-a anunţat Avraam cu Arpahşad şi cu Şelah. Rafael era la curent: "Bunicul, tatăl şi fiul, nu-i aşa?" - "Da", zîmbi femeia. "Ştiţi foarte bine cum e cu familia noastră. Aceasta nu vă uşurează sarcina de a găsi un loc de dormit. Dacă doriţi, vă puteţi culca chiar aici, pe iarbă. Nopţile sînt gustate mai adînc de-afară." Uriel nu avu pace pînă nu spuse şi el una din glumele sale obişnuite: "N-o să fim prea singuri?" - "Depinde de cum vă purtaţi."

Un om mic la trup se apropie, ţinîndu-şi capul prea mare de urechi: "Seara bună, domnilor ofiţeri! Aţi mai venit pe la noi?" Siguranţa noului venit î