Andrei Bodiu e un poet atit de consecvent cu sine, incit nu poti decit sa-l invidiezi. Poezia lui aparent simpla, aparent lipsita de orice parti pris poetic, convinge si impune. Intelegi ca atunci cind Andrei Bodiu pune pe hirtie propozitiile lui laconice, prozaice, colocviale, anodine si asa mai departe, el nu se joaca. Intelegi si faptul ca a scrie astfel de propozitii care primesc forma versului e la fel de greu si responsabil ca si „facerea“ unei metafore. Dar pe Andrei Bodiu nu-l intereseaza metaforele, nu l-au interesat niciodata.

Ca si celelalte carti ale sale, Studii pe viata si pe moarte – noul sau volum de poezie si cel mai bun de pina acum – e rezultatul unui pariu. Pe viata si pe moarte, cum autorul insusi o spune. E un pariu pe viata poeziei – acea delicata faptura psiho-lingvistica pe care Andrei Bodiu o ia cu indrazneala de mina si o conduce, desculta si nefardata, pe strazi, prin incaperi domestice si triste in inefabilul lor, printre „personaje“ de tot felul, prin propriul sau suflet si prin berarii, piete, tari (vezi poemele sale de inspiratie slovena). Dar e si un pariu pe moartea cuvintului poetic – acel pitic colorat, cu facies grotesc-oracular, de prin fata caselor noastre cu cioburi de oglinzi sclipind in tencuiala, dupa care se dau in vint, acum ca si altadata, unele matroane didactice, fie ele barbati sau femei.

Numai ca Andrei Bodiu – acest poet energic si corpolent, cu discurs de calugar zen, dar un poet sarac in vorbe, lipsit de orice sofistica teoretica, in ciuda marelui sau talent de profesor de text – stie sa nu se minta si sa creada tocmai in aparente. Oricit s-ar dovedi de tentante subteranele si meandrele cotidianului, pentru Andrei Bodiu nu exista o transcendenta, nici a trairii, nici a rostirii. Profunzimea e a vietii care curge, a clipei care se pierde si a fotogramei de moment. Exista si o piele a creierului sa