Ion Vianu este unul dintre cei mai cunoscuti si mai apreciati psihiatri ai generatiei sale. Inainte de a alege calea exilului, in 1977, a desfasurat o bogata activitate in psihiatria romaneasca, atit ca practician (inclusiv cu clientela privata), cit si ca pedagog. A renuntat la studiile de filologie clasica in speranta ca va gasi, in psihiatrie, refugiul in fata ideologizarii cotropitoare a anilor ’50. In realitate, i-a fost dat sa se confrunte cu una din cele mai insidioase metode represive inventate de regimurile totalitare: „psihiatria era deturnata de la scopul ei primar, ingrijirea, catre unul politic si politienesc... Din momentul acela am hotarit ca trebuia sa plec“. Plecarea din tara nu a fost usoara, dar a reprezentat singura cale de eliberare. Inainte de 1989, in Elvetia, si dupa 1990, in Romania, a fost printre putinii medici care a incercat sa dezvaluie adevaratele dimensiuni ale psihiatriei politice, lovindu-se adesea de rezistente sau pasivitati. Desfasurind o bogata activitate publicistica, inclusiv inainte de 1989 (prin Europa Libera), Ion Vianu pledeaza pentru depasirea maladiei sociale a romanilor, depresiunea: „intregul popor trebuie sa inteleaga ca se gaseste in fata unei situatii ireversibile“.

Cum era psihiatria romaneasca pina in 1977, data cind ati plecat din Romania? Ce activitate ati avut, in calitate de clinician si de pedagog? Cum vedeati un eventual proiect de transformare a psihiatriei romanesti?

Trebuie sa povestesc evenimentul fondator care a desteptat interesul meu pentru psihiatrie. Eram, prin 1953, student in filologie clasica; prietenul si colegul meu Victor Ciobanu mi-a propus sa facem o vizita la Spitalul Central (il cunostea foarte bine deoarece mama lui era sora sefa). Intr-o duminica ne-am dus impreuna. Era o primavara superba cu pomii proaspat infrunziti si florile ce incepeau sa se deschida.