Profesorul Ovid S. Crohmalniceanu era pentru mine, la inceput, un nume din carti. Mi-amintesc chiar ca, atunci cind mi-am scris lucrarea de licenta cu o tema de sociologia literaturii, am citat ironic, dintr-o brosura mai veche de-a lui despre „realismul socialist“, un pasaj despre noile conditii de viata ale scriitorilor. Aveam sa-l intilnesc in Bucuresti mai tirziu, de doua-trei ori, am fost o data si la el, in Dionisie Lupu, pentru unul din interviurile pe care le-am facut inainte de plecarea din tara. Mi-amintesc insa si de silueta lui pe unul din bulevardele bucurestene, insotit de un frumos ciine de vinatoare. Probabil una din imaginile prin care va ramine in amintirea multora.

Ne-am revazut la Berlin, unde se stabilise cu un an inainte de venirea mea. A venit la mine, in Londonerstrasse, si l-am vizitat in caminul unde a locuit o vreme (Georgette-Wolf-Heim), pe linga Kantstrasse. Plecarea din tara, la virsta lui, nu fusese, presupun, o decizie usoara. Datorita ascendentei germane a sotiei, urmasa a lui Tiktin, putuse obtine dreptul de sedere, insa cu mai mari complicatii decit isi putuse imagina. Oricit de surprinzator ar parea, profesorul Universitatii bucurestene, unul din cei mai importanti critici si istorici literari romani postbelici, foarte activ si dupa 1989, devenise un refugiat economic. Pensia nu-i ajungea sa supravietuiasca mai ales din cauza cheltuielilor pentru sanatate specifice virstei, iar amenintarea incercarilor ce aveau sa vina a cintarit probabil mult in luarea deciziei. Era si un exil politic? Dezgustul pentru multe din avatarurile „tranzitiei“, poate si unele atacuri la care fusese supus fara a avea parte de apararea pe care crezuse ca poate conta au avut si ele efectul lor. S-a retras la Berlin, se poate spune acum, ca sa moara in conditii „omenesti“, scapind pe cit posibil de suferinte si umilinte.

Insa pina l