Scrisoarea alăturată, găsită în arhiva Stoilow, este semnificativă pentru starea de spirit a poetului-matematician în perioada imediat următoare lui 23 august 1944. Simion Stoilow, căruia îi este adresată, era evaluat încă de atunci (continuă să fie şi azi) drept unul dintre cei mai importanţi matematicieni români. Dan Barbilian îl considera cel mai mare, pe locul al doilea situându-l pe Gheorghe Vrănceanu. Scrisoarea este o expresie clară a admiraţiei faţă de Stoilow. La 30 ianuarie 1945 (data scrisorii), Simion Stoilow, profesor la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti, era chiar rectorul acestei universităţi. Puţin mai târziu, avea să devină ambasadorul României la Paris, funcţie în care şi-a atras nemulţumirea lui Mircea Eliade, care îl abordase fără succes, pentru obţinerea unei hârtii care să-l ajute să ocupe un post în Franţa (a se vedea Jurnalul lui Mircea Eliade).

Să fie scrisoarea de faţă o manifestare de oportunism? Răspunsul este categoric negativ, deoarece Stoilow şi Barbilian s-au aflat într-o lungă corespondenţă matematică şi filozofică pe tot parcursul anului 1942, o corespondenţă care invederează stima şi admiraţia reciprocă a acestor culmi ale spiritualităţii româneşti. Am prezentat unele părţi ale polemicii Stoilow-Barbilian în cartea (scrisă în colaborare cu Cabiria Andreian) Simion Stoilow (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1983), dar o parte mare a corespondenţei lor din 1942 se află încă în manuscris. Purtată în plin război între două personalităţi care păreau să se afle la polii opuşi ai spectrului politic (Ion Barbu era încă apreciat prin cele câteva scrieri din perioada de rătăcire legionară de la sfârşitul lui 1940 şi începutul lui 1941, dar prelungite, după cum a arătat Barbu Cioculescu în Contrapunct, în urmă cu câţiva ani, şi printr-o traducere din februarie 1942; prin contrast, Stoilow s-a manifestat în m