În poezia lui Baudelaire nu mai există legendă, istorie, politică, filozofie, spune Valéry (cf. I, 609). E adevărat. Prin asta, deşi concepţia lui de adâncime a rămas romantică, Baudelaire se deosebeşte de Victor Hugo. Până la poezia în care nu va mai exista altceva decât poezie (obiectul, în linii mari, al cărţii lui Marcel Raymond De Baudelaire au surréalisme), sunt de făcut încă doi paşi. Primul, şi anume corespondenţele interne, "ecourile" dintre imagini, a fost făcut chiar de Baudelaire. Însă corespondenţele lui răsfrâng fie spiritualitatea, fie infernul (le gouffre) interior. Tot prin reflexe reciproce, mult mai minuţioase, poezia se va răsfrânge în ea însăşi abia la Mallarmé. Acesta a evacuat din poezie toată impuritatea lumii, dar n-a pierdut dramatismul fiindcă a conceput poezia ca ceva ce nu poate fi. Satisfăcută de sine, poezia autoreflexivă ar fi devenit, cum a şi devenit într-un târziu... textualism. Purtătorul de cuvânt, practician el însuşi, al poeziei mulţumite cu (numai) ea însăşi, s-a numit tocmai Paul Valéry.
Despre Flaubert va spune că în La tentation de Saint Antoine "n-a perceput chemarea adâncimii" (I, 618). Flaubert, zic eu, a fost destul de adânc ca să perceapă dinăuntrul ei prostia - un abis. E drept, nu în Ispită. Acolo a fost încă prea aproape de satanismul de paradă, byronian. Diagnosticul lui Valéry este exact: Satan ar fi trebuit să fie unul din sufletele sfântului Anton (cf. I, 619). E curios că reprezentantul unei laturi a modernităţii - autoreferinţa, în sensul de gândire a artistului asupra artei nu în marginea operei, ci în ea - a înţeles, fără s-o asume, necesitatea celeilalte autoreferinţe moderne: gândirea despre rău dinăuntrul lui. Valéry scrie de parcă ar fi Thomas Mann: "Diavolul este, vai! natura însăşi, iar ispita este condiţia cea mai evidentă, mai constantă, mai ineluctabilă a oricărei vieţi" (I, 618).
