Recenta expoziţie pe care Alexandra Nechita a deschis-o la Bucureşti - şi mai apoi la Cluj -, ambalată în nesfîrşite extazieri oficiale şi în suspinuri mediatice pline, cum se spunea, pînă nu demult, ,,de aleasă simţire românească", a readus în discuţie gravele noastre probleme de psihologie şi de comportament. Acest eveniment ne-a dezvăluit, aşadar, încă o dată, acele bizare trăsături de caracter care ar stîrni un haz nebun de la distanţă, dacă de aproape nu ne-ar transforma zîmbetul în rictus şi hohotul în scîncet. într-o ordine întîmplătoare, ele sunt cam acestea: mai întîi, lipsa de discernămînt a factorilor de putere şi amatorismul lor enciclopedic, în al doilea rînd, dorinţa tacită, dar nu mai puţin fermă, de a păstra funcţia propagandistică a culturii, în al treilea rînd vocaţia delirului şi, legată de aceasta, setea de miracol întreţinută la cote maxime prin mecanismele bine unse ale unui scenariu pseudomistic. Evaluate în bloc, aceste vechi disfuncţii arată limpede că nici acum, după zece ani, societatea românească nu s-a eliberat încă din captivitatea acelui fenomen pervers şi degradant numit Cîntarea României. Elogiul ipocrit al ,,puterii de creaţie a poporului", localizarea acesteia în oricare altă parte, însă în nici un caz în spaţiul profesionist, cu alte cuvinte contrapunerea talentului frust, vopsit strident etnic şi ideologic, muncii de creaţie calificate şi sistematice, clamarea unicităţii, a programului genetic irepetabil şi transformarea tuturor acestora în succese politice majore, iată un element de continuitate greu de contestat. Acestui oportunism demagogic şi ridicol i se mai adaugă astăzi şi cîteva elemente mult mai grave care au contaminat, asemenea unei boli devastatoare, întregul organism social; în cultură, ca şi în economie ori, mai cuprinzător, ca şi în viaţă, se cultivă insidios visul cîştigului spontan, lenea mentală şi pasivita