Dar mondializarea nu a adus doar fericire, iar spectacolul schiţat pînă acum prezintă şi numeroase umbre. De ce să ne mirăm? Omenirea nu şi-a schimbat brusc esenţa, nu s-a angelizat peste noapte. Necazurile mondializării au devenit astăzi evidente, chiar dacă ele nu definesc originalul proces pe care îl trăim.
Deficitul mondializării nu mi se pare legat nici pe departe de modelul democratic şi de liberalismul economic (unică reţetă pentru salvarea omenirii de ea însăşi! ), ci de inevitabilul revers al progresului fără precedent: dacă, între 1960 şi 2000, s-a realizat, din punct de vedere material, mai mult decît în întreaga istorie precedentă, faptul nu s-a putut petrece fără consecinţe asupra a ceea ce rămăsese neschimbat timp de milenii, adică asupra naturii înconjurătoare. Spectaculoasa bunăstare instalată în majoritatea ţărilor lumii a avut preţul ei - industrializarea şi violentarea mediului înconjurător, stricarea echilibrului ecologic, despre care ne obişnuisem să credem că-i etern. Am eradicat foamea, bolile şi pericolele ancestrale; stabilitatea cadrului nostru natural a fost însă victima. Efectul de seră, desprinderea unor porţiuni imense din calota glacială, poluarea cursurilor de apă, modificarea temperaturii şi a ciclului tradiţional de anotimpuri, otrăvirea solurilor din cauza pesticidelor, "sabia lui Damocles" reprezentată de centralele atomo-electrice - toate ne ameninţă concomitent şi cu maximă urgenţă. Am deschis cutia Pandorei.
Stîngiştii de toate nuanţele au încercat să prezinte dereglările ecologice drept rezultat inevitabil al "capitalismului" şi al "goanei după profit". Asta pînă cînd anumite fapte strigătoare la cer au început să le cam ia apa de la moară. Cea mai poluată industrial regiune din lume se află la frontiera dintre Polonia, fosta Cehoslovacie şi fosta RDG, rod direct al industrializării socialiste. Cel mai sinis
