Începe să aibă iarăşi trecere antipolitica. Reflexul imediat constă în apariţia unor grupuri de iniţiativă ce susţin aducerea sau venirea pe scena politică a unui non-politician, fostul premier "tehnocrat" Stolojan. Opţiune bazată nu atît pe competenţa lui aşa-zicînd tehnică, să presupunem că mare şi în afara oricărui dubiu, cît pe o incompetenţă incontestabilă percepută însă ca o calitate: fostul premier e (sau ar fi) în afara politicii. Asta este (sau ar fi) însuşirea lui cea mai preţioasă, cea care îl recomandă pentru un rol politic important: nu e politician. Argumentul că ar fi şi un bun administrator, invocat uneori, nu are decît valoarea unei proteze. Esenţialul este că nu face politică! În consecinţă, este tocmai bun pentru... politică. Nu e o judecată absurdă, însă. Ea provine dintr-un dezgust de politică şi de politicieni pe care apropierea alegerilor şi kitsch-ul electoral nu fac decît să-l intensifice. Dezgustul de politică şi de politicieni poate fi, desigur, înţeles. Nu este de altfel un fenomen specific românesc şi nici nu are neapărat legătură cu fatalităţile papagaliceşte invocate ale "tranziţiei" ori ale "tinerelor democraţii". Semnul cel mai lipsit de echivoc al dezgustului de politică şi de politicieni e neparticiparea la vot. Fiindcă dezinteresul traduce un sentiment de neputinţă şi de neîncredere, formele clasice ale dezgustului de politică. De aceea şi există un drept la dezgust: este un drept exclusiv al celui sau al celor

care se află în afara mecanismelor şi a vieţii politice. Oamenii politici nu au acest drept, dintr-un motiv foarte simplu: în cazul lor, declaraţia de dezgust echivalează sau trebuie să echivaleze cu abandonul. Un politician care se declară public dezgustat de politică şi totuşi nu se retrage, nu demisionează, nu iese din ceea ce pretinde că l-ar dezgusta, nu e decît un impostor, şi în materie de politică, şi