Fiindcă aud de dimineaţă, la Muzzik, un moment muzical de Schubert cu care am trăit multe dimineţi şi mulţi ani l-am cîntat binişor, ca acum, auzindu-l, să plîng ca şi cum mi-aş fi lăsat acolo viaţa, mă duc la arhivele mele să caut şi să transcriu o poezie din anii aceia în care nu ştiam ce-i amorul, un copil supus amîndurora, dar Hitler venise la putere şi Freud era ars în piaţă împreună cu Thomas Mann şi Zweig, ceea ce-l făcuse pe psihiatrul care socotea humorul ca un semn sigur de sănătate mintală să spună că nemernicii îl onorează prin înalta companie în care-i ard scrierile, după cum, cînd hitleriştii îi devastaseră casa din Viena, furîndu-i şi 6000 de şilingi, avusese şi puterea să mediteze că nici o consultaţie nu-i fusese plătită cu o asemenea sumă, exact, iată poezia: "Cînd naziştii au început să-i hăituiască pe comunişti, am tăcut căci nu eram comunist; cînd naziştii au început să-i aresteze pe social-democraţi, n-am spus nimic căci eu nu eram social-democrat; cînd a venit şi rîndul catolicilor, n-am protestat căci nu am fost niciodată catolic; cînd au venit în sfîrşit la mine, nu mai era nimeni ca să protesteze". După care mă concentrez în teleserialul "Dinastia Strauss", Johann Strauss care ar fi trebuit să treacă pe la Freud, ca nevrotic, om foarte temător de moarte, de călătorii, de femei, cum se descoperă azi cu uimire, ca şi cum valsul ar fi putut apare din altceva decît dintr-o neagră angoasă şi o însorită dispreţuire a spaimei, simt plăcerea unui vals în care să-ţi pot şopti (orice piruetă a ajuns o mişcare politică...) că în acel an 1938, cu hitleriştii pe străzile, în parcurile şi pădurile Vienei, Ana, faţa lui, îi propune lui Freud să se sinucidă, împreună, să nu se lase ucişi, iar bătrînul, în ultimul său an de viaţă, cu un cancer la maxilar, "iubitul meu cancer bătrîn", cum îl numea el, degajînd deja un miros fetid, îi răspunde mai